Obsesia subţirimii
Am prietene pentru care supremul compliment la întîlnirea cu cineva care nu le-a mai văzut de o bucată de vreme este „Dragă, dar ce ai slăbit!“. O lumină se va aşterne pe chipul complimentatei, care va arunca o privire asupra propriului trup, se va roti uşurel de-a stînga-dreapta, îşi va netezi bluza cu mîinile şi va spune „Pe buneee?“. Chiar dacă interlocutorul minte cu neruşinare, remarca va stîrni un val de serotonină din creierul acelei femei. Să nu credeţi că eu aş fi mai brează. Între (un improbabil) „Ce deşteaptă eşti“, prefer oricînd varianta cu slăbitul.
Ne vedem cu foste colege de facultate prima oară după mulţi ani. Ne măsurăm taliile. Sigur, e normal. E primul impact, cel vizual. După întîlnire însă, dacă singura remarcă pe care o poţi face despre fosta colegă – profesoară de succes, autoare de cărţi – e „Băi, ce s-a îngrăşat cutare!“, n-ar trebui să mire pe nimeni.
Pentru că multe dintre noi am ajuns să avem o relaţie cel puţin ciudată cu lumea din jur. Ne luăm haine mai mici în speranţa că aşa vom fi obligate să facem ceva ca să încăpem în ele. Blugi minusculi pe domnişoare trupeşe. Tricouri de copii pe revărsări de forme. Invidii ascunse inabil în faţa unora mai firave ca noi. Aceeaşi relaţie chinuită – cu mîncarea. Ne strînseserăm deunăzi vreo trei fete acasă la una dintre noi. Aveam pe masă nişte salate, un pic de brînză şi o plăcintă rumenă. Păi, nimănui nu i-a priit. Legumele, treacă-mergă, dar la fiecare îmbucătură din gustoasa plăcintă vedeam dureros de real în ochii fiecăreia un contor al caloriilor. Ai mai mîncat o bucată, ding! – 100 de calorii, încă una, ding! – 200. Fir-ar să fie de plăcintă! Sfîrşeşti ridicîndu-te de la masă pe jumătate flămînd şi extrem de vinovat, pe deasupra. N-o să mă apuc să spun la rîndu-mi a milioana oară că de vină ar fi imaginea anorexicelor manechine vîndută obsesiv de revistele lucioase. Că te uiţi incredul la imaginea unor femei (vedete, desigur) care apar după trei zile de la naştere cu nişte siluete perfecte. Să lăsăm la o parte, de asemenea, că o atare chestie e vîndută drept mare ştire. Ne place să fim slabe, asta e. N-are nimic de-a face cu inteligenţa. Dar nimic. Multe sîntem condamnate la dietă pe viaţă. Să nu le credeţi pe grăsuţele simpatice care zic că nu le pasă. Ba le pasă. Chiar dacă lasă naibii dietele, măcar vinovate din cînd în cînd tot se simt.
Treaba e că idealul filiform, lunguieţ, al unei siluete contemporane a turtit şi creierele multor băieţi. Un prieten mănîncă doar mere de dimineaţa pînă seara. Altul se scoală cu noaptea în cap în fiecare dimineaţă şi pleacă la sală. Altul se izmeneşte mai dihai ca mine în faţa unei inofensive bomboane de ciocolată. Una singură. Ce s-a întîmplat cu burtoşii, cu bon-viveurii, cu băutorii de bere? După standardele de acum, cît de strîmtă trebuie să fie o cămaşă sau o pereche de pantaloni? Cît de larg tricoul pe un trup subţiat, cu umerii îngustaţi? Cît de mare capul – rămas singurul nemicşorat? Cît de adînci cearcănele? Presupun că în mod direct proporţional cu aspiraţia spre un anume ideal contemporan de prezenţă urbană chinuită. Căci am văzut şi băieţi venind la cîrciumă cu genţi de oraş mari cît bagajele de cală. Genţi de fiecare zi, să ne înţelegem. Înainte de a mă califica drept o mamaie retrogradă, îmi permit să opinez că linia între ridicol şi ceea ce englezeşte e numit „smart“ sau „cool“ e subţirică rău. Şi nu mă întrebaţi ce cară în genţile alea. Habar nu am.
Şi, în fine, cît ne ţine oare obsesia asta a subţirimii? Pînă pe la 40 de ani? Mai ales după 40? Cît ne mai autoiluzionăm că ne plac la nebunie broccoli sau cuburile de soia? În adolescenţă şi tinereţe te baţi să ţii pasul cu competiţia. Spre maturitatea plină te zbaţi să nu-ţi arăţi vîrsta. Nişte prostii, la urma urmei, veţi spune. Totuşi, cînd ajungi să te uiţi foarte calm la o farfurie plină cu cîrnaţi pe care îi vei mînca bucuros înseamnă că te-ai înţelepţit sau că te pregăteşti lejer să părăseşti apriga competiţie a slăbănogilor?
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
