Prostănaci de fiecare zi
Sînt cîteva situaţii imposibile în care, cum se zice, pici de prost. De pămpălău. Şi nu-s situaţiile în care lumea va rîde de tine ţinîndu-se de burtă. Nu. Lumii îi va fi într-un fel milă de tine, iar tu vei dori să te poţi ascunde zece metri sub pămînt.
Staţie de autobuz sau de metrou. Ai văzut că maşina sau trenul se apropie, iar tu eşti la ceva distanţă. În tine se dă scurt o bătălie intensă. Ai fugi, dar nu eşti genul, ai face un pas mai voios că, uite, pare destul de gol. Şi, după hîţînatul ăsta interior care-ţi mănîncă nişte secunde, te hotărăşti finalmente să sprintezi decent spre autobuzul cu pricina. E momentul în care uşile ţi se închid fix în faţă şi e cam prea tîrziu să deghizezi în altceva fîstîceala cumplită care te apucă în faţa călătorilor aşezaţi deja comod în scaune şi care ţi-au urmărit parcursul de alergător ratat. Ce să faci ca să-ţi salvezi demnitatea? Un gest a lehamite cu mîna? Să ridici din umeri şi să le zîmbeşti norocoşilor care s-au putut urca şi care acum rîd mînzeşte la tine? Să schimbi elegant pasul alergător într-unul de plimbare degajată, de parcă autobuzul ăla era ultimul lucru care te interesa? Nu ştii ce să faci. Şi rămîi acolo pustiit şi caraghios, fără nici un gest decent la îndemînă.
Te găseşti mai mult sau mai puţin întîmplător într-o adunare din sînul căreia se remarcă rapsozi cu chitara. Ştiţi, genul de băieţi care cîntă ceva folk sau tînguie nişte balade, lălăie Beatleşi dezacordaţi, băieţi care capătă aşa, un status de privilegiat printre fetele de acolo. Nişte rock-staruri cu groupies în toată regula. Iar unul din aceşti băieţi se apucă să cînte ceva teribil de popular. Toată lumea nimereşte, în mare, versurile. Se distrează. Ce nu se ştie merge cu un lalala sau un mm-mmm sau un mimat aproximativ din buze. Refrenul însă e punctul culminant al artisticăriei. Toată lumea, dar toată lumea îl ştie bine. Numai tu ratezi o bătaie-două şi îl începi mai devreme. În liniştea de cîteva secunde dintre acorduri te auzi hăulind. Ai ratat esenţial corul cu haita. „Beibiiii!!“ ai răcnit în contratimp şi ai devenit cel mai singur om de pe planetă. Poţi pleca. Nu se va mai apropia nimeni de tine. Te-ai apucat să urli de capul tău, iar acum va trebui să treci iarna deşertăciunilor de unul singur, cu blana jigărită şi cu coada roasă între picioare. Folkiştii nu iartă. Hăuliţi împreună sau deloc, beibi.
Te duci frumos la o întîlnire exact la ora la care ţi s-a spus. În locul cu pricina sînt aşteptaţi mai mulţi oameni, nu eşti singurul invitat. O lege nescrisă, de care n-ai auzit şi pe care oricum n-o s-o poţi înţelege niciodată, face ca mare parte din invitaţi să apară foarte tîrziu. Te trezeşti acolo aproape singur, cu o moacă de potenţial profitor animat de o nerăbdare socială care nu dă bine. Cazi de prost-prost. Proştii ăilalţi, mai deştepţi, apar mai tîrziu. Tute snoabe te privesc cu o oarecare milă. Eşti un prost nesemnificativ.
Ai impresia (greşită) că eşti amic destul de bun cu cineva. Îţi permiţi o conversaţie mai degajată şi nu observi răceala treptată care prinde cristale în vocea şi atitudinea celuilalt. Tu o dai înainte cu prietenie. Pari un căţel care dă din coadă şi din tot fundul în faţa unei sperietori de ciori indiferente. Pari un copil de şapte ani care, luat în seamă de adulţi, începe să li se caţere ăstora în spate. Pînă cînd eşti dat jos şi pus la locul tău. Rămîi un prost nedumerit lăsat cu mîna întinsă.
Ieşi dintr-o încăpere – muzeu, sală de cinema, magazin – şi ţii politicos uşa necunoscutului care vine în spatele tău. Nimeni nu-ţi ia în seamă gestul şi nimeni nu-ţi mulţumeşte. Mai mult, după cel căruia i-ai ţinut deschisă calea, se mai scurg două-trei persoane indiferente. Rămîi acolo nedumerit ca un uşier cu jumătate de normă. Eşti un pămpălău nemaipomenit. Unul binevoitor.
Acuma... cine n-a trecut măcar prin una dintre situaţii n-a trăit. Conştiincios, eu le-am luat la rînd pe toate.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
