Primăvara pe trotuar

Au început să apară de pe la mijlocul lui februarie. Abia se strînseseră cele de Crăciun, abia răsuflase lumea uşurată că poate umbla omeneşte pe caldarîm, că scheletele precare din metal acoperite cu foaie de cort s-au înfipt iar în mijlocul trotuarelor.

Cum ieşiţi din staţia de metrou de la Romană ca să o luaţi uşurel spre Universitate, trebuie să treceţi, chiar din capul scărilor pe care le-aţi urcat, prin marcajul viguros al unor tineri cu nişte mape, care adună semnături pentru ceva. Dacă ei nu v-au atras atenţia şi n-au reuşit să vă oprească din drum, atunci sigur fata care împarte pliante cu reclama unui salon de cosmetică vă va întinde trist o broşurică. Pe ea o ştiu de vreo două săptămîni. Tremură în frig, stă cu orele în picioare şi am impresia că a răcit în ultimele zile; are nasul foarte roşu iar ochii îi sînt şi mai absenţi. Am în toate buzunarele broşuricile ei, nu o refuz niciodată, aşa cum nu refuz pe nimeni care-mi întinde vreun pliant pe stradă. Aşa. Cum treceţi de mape şi de broşuri, începe să se lăbărţeze imperiul mărţişoarelor.

N-am nimic cu oamenii ăia care vînd orice se poate agăţa de un şnur alb-roşu sub numele de „mărţişor“, am ceva cu cei care dau autorizaţii în locuri atît de strîmte. Pentru că pietonul de Bucureşti e un nimic, un antipatic, un viermuş fără carnet de conducere (şi fără bicicletă) care poate fi aruncat de colo-dincolo, fără urmă de consideraţie.

Trotuarul acela de la ieşirea din staţia Romană spre Universitate e împărţit în două. Pe stînga e sediul permanent al florăreselor. Pe ele le ştiu de multă vreme. Ard beţişoare tămîiate al căror miros ţi se agaţă de haine. Vara, stropesc gospodăreşte prin faţa ghivecelor şi a vazelor înalte – şi pe şlapii tăi, dacă ai noroc; iarna sporovăiesc amical între ele, cu cîte o cafea în mînă, îmbrăcate în cojocele de oaie peste fustele lungi. Pe dreapta, după sezon. Iarna – globuri şi beteală, primăvara – mărţişoare sau coşuleţe de Paşti. Pentru trecător, mai rămîne pe mijloc o bandă îngustă, de-o singură persoană. O bandă ocupată însă de cei care se îngrămădesc în faţa tarabelor. Practic, stai la coadă ca să mergi pe stradă.

Bietul pieton are însă toate şansele să dispară de tot din una dintre cele mai vii zone ale Bucureştiului. Căci la Primărie a născut ideea de a face un pasaj subteran pentru mergătorii pe jos. De ce? Ca maşinile să circule mai bine, fireşte. Pentru că tot ce s-a mutilat în oraşul ăsta şi-aşa hărtănit s-a mutilat în ideea fixă a – i-auziţi cum sună – „fluidizării traficului“.

Oraşul a fost gospodărit cu viziunea unei chivuţe care a dat de ceva bani. S-a suit în maşină şi nu mai coboară din ea nici cînd merge să-şi ia pîine. A smuls duşumelele din lemn şi a pus gresie în toată casa. A smuls peticele verzi – atîtea cît mai erau – şi le-a betonat pe toate, să sară din condiţia mediocră a celui care încă are pămînt în curte, şi nu ciment – semn al orăşenizării. A pus, în schimb, puieţi chinuiţi de copaci în ghivece lăbărţate de lemn. A tuns tufele în forme bizare de iepuraşi nevrotici, călăreţi strîmbi în trăsuri croite din buxuşi şi alte asemene artisticării de Alice în Ţara Minunilor. A decorat, a făcut „frumos“. A pus o căruţă înzorzonată cu ghivece de muşcate în curte, dar nu are apă în casă. A renunţat la carpetă, dar şi-a pus fototapet cu palmieri în garsonieră. Pe geam – furnalul, în casă – Caraibele.

Încercaţi să fiţi pieton cu umbrelă într-o zi cu ploaie, într-un Bucureşti de mijloc de săptămînă. Sau într-o zi în care ninge. Variaţia meteorologică va scoate din ţîţîni normalitatea oarecare. Cu un aer abrupt, smucit şi urgent, toate maşinile se vor revărsa pe stradă. Nervii, la fel. Dumneavoastră, pietonul, veţi fi udat, stropit, îmbrîncit şi uneori înjurat. Cu încălţările fleşcăind de apă – pentru că, în acest oraş, un trotuar perfect drept nu s-a inventat încă.

Peste toate, mărţişoarele din drum. Acum. La vară, aveţi toate şansele să alunecaţi pe dude în mijlocul Bucureştiului. Să nu-l iubeşti?

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.