Poveşti revizitate
Probabil că aveţi şi dumneavoastră o poveste preferată. Ceva ce vi s-a întîmplat odinioară, o istorie pe care o povestiţi ori de cîte ori aveţi ocazia, o poveste pe care prietenii dumneavoastră o ştiu deja în detaliu şi la care încep deja să-şi dea ochii peste cap atunci cînd trageţi aer în piept să le-o mai spuneţi încă o dată. Întîmplările se vor fi calcifiat în anume şleauri narative, după ce îşi vor fi căpătat, de-a lungul timpului, toate zorzoanele stilistice necesare. Vor fi devenit o legendă personală, în care un arheolog al memoriei poate descoperi straturi-straturi de depuneri formale.
Pot fi chiar două-trei poveşti care se vor cere reistorisite în anume momente. Rememorări de chefuri extreme de prin facultate, cînd cineva s-a trezit de dimineaţă şi a plecat la cursuri şi s-a regăsit apoi în creierii nopţii într-un taxi, întorcîndu-se din Bulgaria cu nişte ficăţei de pui într-o pungă, cumpăraţi de la supermarket. Altcineva vă va povesti, poate, cum s-a însurat oficial cu fata pe care o iubea, numai ca să se califice pentru o improbabilă locuinţă de la ANL. S-au căsătorit, vă va povesti, într-o miercuri, în mijlocul săptămînii, îmbrăcaţi în blugi şi doar cu doi martori – buni prieteni. Singura asistenţă din sala de căsătorii va fi fost o femeie de serviciu care se uita cu milă la tinerii ăia, sprijinită în mătură. Cu certificatul de căsătorie nou-nouţ se vor fi dus direct la bancă pentru un credit, ca să afle apoi că mai aveau nevoie de alte zeci de acte şi asigurări suplimentare de viaţă. Se vor întoarce unul spre celălalt, proaspătul soţ spre proaspăta soţie, şi vor conchide: „Băi, ne-am luat degeaba...“
Ca fiecare dintre dumneavoastră, am şi eu o istorie preferată. Nu ştiu de ce îmi place atît de mult şi nu ştiu ce spune asta despre mine. E un soi de, să-i zicem, istorie ecumenică cu popi şi chinezi. S-a întîmplat acum mulţi ani, de o Bobotează înfrigurată. Eram în vizită la o bună prietenă – catolică – măritată cu un chinez budist. Cu noi se mai aflau încă doi amici: un ateu şi un neamţ luteran, vorbitor de română. Ca musulmană, eu puneam bomboana pe colivă – dacă-mi permiteţi un clişeu îngrozitor. Şi sună preotul acela la uşă: înalt, solid, urmat de un diacon mărunţel. I se deschide larg uşa, omul o ia ca pe o invitaţie fără de tăgadă şi intră, sigur pe sine, în casă.
Noi, ăştialalţi, făcuserăm un soi de semicerc în jurul preotului care apucase să-l stropească din cap pînă în picioare pe chinez, bietul. Prietena mea i-a explicat apoi omului, pe îndelete, cu ce adunătură pestriţă are de-a face; era probabil şi un fel de scuză pentru criza de rîs care ne apucase pe unii dintre noi. Chinezul era semi-şocat şi aş fi tentată să spun că făcuse nişte ochi mari, ca becurile, dar asta ar fi o exagerare în cazul lui. Cred că s-a amuzat şi bietul preot. S-a retras civilizat şi ne-a lăsat în plata Domnului – oricare va fi fost el – nepămătufaţi.
Mi se întîmplă deseori să mă gîndesc la un om din perspectiva poveştilor pe care le cară cu sine. Cînd mă gîndesc la una dintre bunici, rememorez şi poveştile pe care le-a tras cu ea prin lume. Un cal roşcat, miraculos, un soi de inorog domestic, inteligent ca o fiinţă omenească şi cu o inimă vitează, de leu. Bunicul ieşit cu flinta la hoţii care i-au călcat gospodăria. Galbeni îngropaţi în grădină. Haiducie, poveste. Un amic şi poveştile lui ne vor face să rîdem în hohote ori de cîte ori ne vom gîndi la el. Un altul ne va plictisi. Şi încă vreo cîţiva ne vor lăsa indiferenţi.
Iar mie, personal, poveştile mi-au rezervat un mic moment de glorie în copilărie. Pentru că am putut să fac, cumva, drumul invers. Nu mi s-au citit poveşti; le-am citit eu însămi unui grup de babe, prietenele bunică-mii, din prima ediţie a povestirilor lui Nastratin Hogea, apărută în tătara crimeană standardizată. Eram în şcoala generală, vorbeam pe limba acelor bătrîne dintr-un sat dobrogean şi le făceam să rîdă. A fost minunat.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
