Japonezi pe Tîmpa
I-aţi văzut peste tot. E deja un loc comun să pomeneşti de grupurile organizate de asiatici care fotografiază tot ce mişcă şi mai cu seamă ce nu mişcă prin toate oraşele Europei şi de aiurea. Dar niciodată parcă nu i-am găsit mai surprinzători ca acum, într-o recentă excursie prin Braşov.
Braşov, aşadar. Început de august şi caniculă aproape ca în Bucureşti. Aglomerat, dar poţi lejer să găseşti o mînă de locuri mai ferite, chiar la o aruncătură de băţ de promenada burduşită care pleacă din Piaţa Sfatului.
Poţi să intri în răcoarea care miroase a lemn vechi şi piatră şi îl poţi asculta pe organistul Bisericii Negre, lansat într-un Bach meditativ. Puzderie de turişti cuminţi sînt aşezaţi cuviincios pe băncile de lemn întoarse cu spatele la altar şi cu faţa spre marea orgă de la balcon. Cupluri de tineri din oraş stau înlănţuiţi, tîmplă la tîmplă. Vezi cum sentimentele lor se leagă, material aproape, în acordurile grave ale orgii. După aia îi vezi la coadă la îngheţată, la fel de îndrăgostiţi.
În toată adunarea cu pricina, grupurile de asiatici vor săra şi vor pipera un instantaneu clasic deloc turistic. Toţi au aparate de fotografiat. De la tunurile imense, profesionale şi semiprofesionale, la aşa-zisele savoniere cît palma unui copil. N-am înţeles niciodată cînd se bucură de vacanţă oamenii ăştia, preocupaţi fiind tot timpul cu făcutul de fotografii. Mă întreb cu cîte sute, mii de poze s-or întoarce acasă şi ce-or face apoi cu ele. Depozitate pe hard disk-uri externe, pe categorii, pe ţări, muzee, continente.
Alături, în Piaţa Sfatului, tîrg cu de toate. Cristale vindecătoare, miere din Sălaj, un stand italienesc în care atîrnă, leneşe, vreo două şunci. Muzică folk şi reflexoterapie. Un bărbos în ie oferă salvarea sufletească, cu un aer bolnav, de sfinţenie. Într-un alt loc, nu ştiu ce instrumente japoneze care-ţi măsoară nu ştiu ce aură energetică. La stand, japonezi. Fac poze. Nu-mi dau seama în ce măsură or fi familiarizaţi cu instrumentele astea, prezentate a fi tradiţionale în ţara lor, dar par uimiţi. O fi ceva asemănător cu uimirea unui român care vede, în Japonia, cum sfîrîie un grătar de mici, sau o fi uimirea în faţa unui lucru cu adevărat necunoscut. Habar nu am. Impenetrabili, japonezii ţăcăne la poze. Se uită cumva prin tine, în momentele în care nu-s complet ascunşi sub nişte ochelari de soare negri.
În fine, oricine se excursionează la Braşov se va fi urcat şi pe Tîmpa cu telecabina (sau pe jos). Sus, o serie de indicatoare cu cîteva trasee de coborîre. Între ele, cel care indică 10 minute pînă la Belvedere – locul în care scrie pe munte, à la Hollywood, cu litere mari de tablă: BRASOV. E atît de simplu de ajuns, că toată lumea, cu copii care abia au învăţat să meargă, plus căţei mici şi supraponderali, ia drumul Belvederii. Acolo – un parapet de unde vezi de sus tot oraşul. Adolescenţi cu simţul aventurii se caţără pe un colţ mai accesibil de stîncă, un soi de pridvor natural la vreo doi metri mai sus. Stai tot timpul cu teamă că-ţi pică vreunul în cap. Tot acolo, o tăbliţă înfiptă temeinic în munte anunţă solemn că domnul Aristotel Căncescu de la Consiliul Judeţean a avut iniţiativa organizării platouaşului panoramic. O cruce închisă după nişte gratii poartă o inscripţie asemănătoare. O japoneză extrem de serioasă face zeci de fotografii tăbliţei cu pricina, în care se pomeneşte, în română, de faptele domnului preşedinte de Consiliu. „De ce?“ m-am întrebat. Ce-o povesti acasă cînd le arată amicilor plăcuţa cu pricina? Cîte asemenea plăcuţe o mai fi pozat prin drumurile ei? Primari bulgari care au pus o bancă în parc? Consilieri albanezi care-au pus afişe cu inaugurarea unei străzi? Responsabili unguri care-au inaugurat o piscină? Eroi români în viaţă cu statui? Cine ştie? Plăcuţa şi crucea or fi şi ele în teancul cu digitale numite „excursie Braşov – România“, cu subdiviziunea Tîmpa. În japoneză, fireşte.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
