Mic bestiar de metrou
Stătea sprijinit cu tot spatele de una dintre barele vagonului de metrou. Era aglomerat. Fiecare se agăţase de ce apucase şi am impresia că şi conductorul era cam smucit în dimineaţa aceea. Toată lumea era la mila unor frîne icnite, care ne amestecau tuturor cafelele în stomac. Eu eram prinsă într-o situaţie instabilă; nu găsisem un mîner, o bară de care să mă pot ţine, aşa că trebuia să fac o echilibristică bizară ca să nu mă prăvălesc grămadă peste cineva. Tipul care ocupase bara cu tot spatele începuse, încetul cu încetul, să devină duşmanul meu personal. „Ce nesimţit“ – am gîndit. „De bara asta se pot ţine patru-cinci oameni... Ăsta chiar nu-şi dă seama cît de nesimţit e?“ Şi tot aşa. Pînă am ajuns în staţia următoare, mă dureau toate şi-mi tremurau picioarele de atîta încordare. Iar domnul lipit de bară, pe care l-am ţesut într-o înveninată plasă de invective, trebuie că a avut o zi tare proastă la serviciu.
De la exemplarul comun al persoanelor cu o bară de inox crescută între omoplaţi, gîndul m-a dus şi la restul de vieţuitoare care populează peşterile răcoroase ale metroului. Una dintre cele mai remarcabile e tipa care călătoreşte cu geanta ei. Tipa stă pe un scaun, iar geanta ei pe scaunul alăturat. Geanta ei – o fiinţă vie – respiră colorat şi autonom pe unul dintre scaunele roşii. Inspiră respect, iar maimuţele umane atîrnate de bară, în faţa ei, admiră degajarea cu care stăpîna ocupă două locuri deodată. Din aceeaşi categorie a tipei însoţită de geantă fac parte şi personajele care se lăbărţează pe un scaun cu picioarele răscrăcărate. De-a stînga şi de-a dreapta lor, lumea trebuie să stea pe scaune într-o poziţie umilă, de copil pedepsit. Sau ca o fată de pension, învăţată să fie invizibilă. Cu genunchii lipiţi şi coatele împletite cît mai aproape de trup, ca individul de alături să aibă cît mai mult loc. Şi ca să nu ne atingem. Pentru numele lui Dumnezeu, nimeni nu e pregătit să stea cu coapsa lipită de un străin împrăştiat în scaun.
Aceeaşi degajare, laolaltă cu o simpatică uitare de sine, e de găsit şi la fetele care îşi scutură pletele peste faţa ta. Parfumate sau nu, proaspete sau nu, blondele, brunele şi roşcatele care aleg să-şi aranjeze coama peste ceilalţi călători merită o menţiune aparte. Dacă stai în preajma lor, ai toate şansele să pleci cu fire lungi de păr, care nu-ţi aparţin, agăţate de haină. Atunci se trezesc în mine reflexe de directoare de şcoală, acrită de regulamente. Îmi vine să le fac codiţe. Să le împletesc părul.
Apoi, sînt cei care mănîncă plăcinte fărîmicioase în timpul călătoriei. Dacă omul e în picioare şi tu pe scaun, primeşti o ploaie de merdenea în creştet şi un pic în poală. Dacă omul e lîngă tine, va scutura cu latul palmei firimiturile tot la tine în poală. Am mers, la un moment dat, patru staţii cu o doamnă care a dat gata o merdenea şi un ştrudel. Mînca delicat, cumva strînsă în sine. Ce nu cădea în punga de hîrtie cădea pe fusta ei neagră. Ce cădea pe fusta ei neagră era repede înlăturat pe blugii mei albaştri. La rîndul meu, mie mi-era jenă să scutur firimiturile şi praful de zahăr pudră, aşa, ostentativ, în ochii ei. Aşa că am coborît cu un crac aproape comestibil, un vis al tuturor porumbeilor şi al vrăbiuţelor de prin parcuri. În topul personal, cei mai împrăştiaţi sînt ăştia cu merdenelele, apoi, mîncătorii de pufuleţi. Cei mai periculoşi sînt cei cu îngheţatele, iar cei mai inofensivi – ăia cu cafele.
Ar mai fi cel-care-vorbeşte-la-telefon-pentru-că-are-minute-gratis. Cel care-ţi citeşte peste umăr. Melomanii care au căştile în urechi, dar dau muzică la tot vagonul. Superparfumatele şi bărbaţii cu tricourile rulate peste burtă. Cu superparfumatele nu e bine să te întîlneşti după o noapte de nesomn. În ceaţa iscată de oboseală, cineva cu o sticlă de parfum turnată în cap poate da vertijuri companionilor din vagon. În fine, cei mai intimidanţi sînt ăia care vin cu eterna replică inteligentă – „Dacă nu îţi convine, ia taxiul.“
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
