Dar mai serviţi!
„Mai vrei?“ mă întreabă Erika, în timp ce ochii ei albaştri îmi sfredelesc capul. Polonicul e în aşteptare, jumătate cufundat în supa gustoasă şi clară. „Nuuu“, zic, şi-i mulţumesc cît pot eu de frumos. „Cu plăcere“, îmi spune simplu femeia, iar polonicul rămîne cufundat definitiv în zeama aurie.
Am rămas complet descumpănită. Aveam vreo douăzeci şi ceva de ani, eram pentru prima oară la masă la această doamnă, crescută într-un mediu protestant, şi toate amabilităţile orientale cu care eram obişnuită erau făcute praf. Sigur că mai voiam supă! Sigur că mă aşteptam la inevitabilul joc al poftirii şi al refuzului, al retragerii sfioase şi al înaintării amabile, al ofertei refuzate fals şi al reîncărcării farfuriei, indiferent de răspunsul invitatului. Sigur că mă aşteptam la toate astea. Dar – nimic, pauză, zero. Supă ioc, efendi, hanîm, madam. Am spus „nu“, iar răspunsul meu a fost respectat.
Păi, domnule, în lumea asta în care am crescut, un „nu“ la masă e cel puţin un „poate“, un „hai, încă puţin“ sau de-a dreptul un „da“. Ospitalitatea e agresivă, iar gestul de a refuza o chiftea în plus – de-a dreptul o jignire. Lumea se strînge la masă, iar datoria gospodinei gazde e să-i ghiftuiască pînă la refuz pe toţi invitaţii. Eşti literalmente obligat să mănînci şi d-aia, şi d-aia, şi ciorbă, şi musaca, şi murături („n-ai mai mîncat aşa gogoşari muraţi în viaţa ta!“) şi salată boeuf („hai, că e uşoară, e cu pui“) şi tort, şi prăjitură. Cum îţi rămîne farfuria aproape goală, pac! Cineva se va învrednici să-ţi mai dea o porţie. Vei fi silit să accepţi prima oară o palincă sau o ţuică („ia uite ce bună e, face biluţe, e făcută în casă, nu te doare capul“) iar ţoiul îţi va fi umplut de fiecare dată cu entuziasm, de către producătorul matrafoxului, din ce în ce mai rumen în obraji. (A doua zi desigur că-ţi pocneşte capul.) Dacă eşti la dietă sau, Doamne fereşte, vreun vegetarian, vegan, ceva, ai încurcat-o. Am amici care se întorc mai graşi cu cîteva kilograme din perioada sărbătorilor. Ajunşi pe la casele lor, sînt obligaţi să înceapă turneul ghifuielii. Şapte feluri de mîncare la şapte neamuri diferite. Farfurii umplute şi reumplute, gazde insistente.
E un soi de tîrguială a burdihanului. Vrei o bucată, ţi se pun trei, refuzi oferta, ţi se dă altceva, mai bun. Accepţi cu jumătate de gură – eşti catalogat drept sclifosit, dacă nu chiar nesimţitor la drama gospodinei căreia i-a dat os prin os în bucătărie, şi primeşti încă pe atît din ce ai mîncat deja; vrei să pleci, eşti tras de mînecă. Trebuie să ştii să dansezi dansul ăsta. Un tango învîrtoşat al chemării, al respingerii, al acceptării şi al cedării.
Nu-i vorbă, m-am surprins făcînd şi eu la fel cu amicii mei pe care-i invit la masă. Între ei şi un biet englez – care probabil că a fugit mîncînd pămîntul cînd a văzut că în România o farfurie plină înseamnă ceva de dimensiunile unei roţi de căruţă, plină vîrf cu diverse lucruri despre care nimeni nu te întreabă dacă le vrei. Trebuie să vrei. O lume în care porţia de gin tonic se măsoară în sonde de juma de kil. În care sosurile se fac cu căldarea.
Am o bună prietenă care nu ştie să gătească puţin. Un oarecare blocaj mental n-o lasă să cumpere mai puţin de un kilogram de carne, de pildă. Trebuie să fie. Mai bine mai mult decît mai puţin. Şi d-aia sfîrşeşte gătind cît pentru un regiment atunci cînd trebuie să hrănească doar doi oameni.
În timp, am reuşit să mă autoeduc. Ba chiar am reuşit un pic s-o schimb şi pe mama. Ea ştie deja că „nu“ nu înseamnă „da“, nici „poate“. Sigur, te mai poţi trezi că ţi se îndeasă în gură o bucată de portocală – „hai, are vitamina C, e bună pentru fumători“, dar, în general, a învăţat să se oprească.
Cînd Erika, doamna cu ochii albaştri, mi-a oprit sec aprovizionarea cu supă, o lume s-a prăbuşit în mine. Un mozaic oriental al unor vechi cutume se făcea ţăndări în mijlocul unui Bucureşti gras şi îngăduitor.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
