Semne de carte uitate
De cîte ori vă surprindeţi stînd cu mîna la falcă, visînd la tot soiul de preocupări din care v-ar plăcea chiar să trăiţi? O casă la ţară, cu roşii puse de mîna dumneavoastră, două-trei găini prin curte şi cu net în ea. O cafenea sau ceainărie în care să vindeţi brioşe şi cafele la prieteni, după ce aţi făcut cîteva cursuri intensive de barista. O plecare definitivă prin sudul Franţei, unde, înecat în cîmpurile de lavandă, să faceţi săpun şi dulceaţă. Nişte ani sabatici pe oceane calde şi un blog cu poze pentru milioane de cititori. Hmm?
Am descoperit zilele trecute pe cineva care trăieşte mulţumit între cărţi şi care face o afacere din treaba asta. Un american de 35 de ani, cu o librărie unde vinde şi depozitează cărţi la mîna a doua, într-un mic oraş din statul New York. Ca el, mulţi alţii probabil. Numai că omul a făcut o pasiune pentru lucrurile uitate între paginile cărţilor care ajung în librăria sa. A început să strîngă mai întîi amuzat, apoi intrigat, apoi din ce în ce mai curios şi, în cele din urmă, cu mare pasiune tot ce diverşi cititori vii sau acum duşi de mult au lăsat între paginile cărţilor: scrisori, file din jurnale, note, reţete de checuri, supe şi salate, cheiţe de lacăt, forfecuţe, eternii trifoi cu patru foi presaţi pînă la îngălbenire, mici bucheţele de margarete, bilete de tren, avion şi autobuz, bilete la film, concerte şi teatru, figurine decupate din alte reviste, broşuri care fac reclamă la ciorapi fini de damă, şi cîte şi mai cîte.
Michael Popek a moştenit librăria de la tatăl său, iar pentru toate obiectele găsite între cărţi şi-a făcut un site care se numeşte Forgotten Bookmarks – Semne de carte uitate. A scos de atunci şi vreo două cărţi legate de pasiunea asta a sa. Omul e destul de aiurit şi n-are metodă, îngrămădeşte în nişte cutii mari de plastic tot ceea ce găseşte, iar apoi caută cu disperare cîte un obiect pe care unul dintre cititorii săi şi l-ar dori. Mi-a luat o după-amiază întreagă să mă uit pe paginile lui şi tot nu mi-a fost deajuns. Am găsit acolo mici comori de fotografie alb-negru şi o grămadă de scrisorele pe care le-am citit cu ardoarea şi devoţiunea unui scormonitor în vieţi banale ce mă aflu. Iată una dintre ele. O fetiţă, aflată probabil într-o tabără de vară, îi scrie tatălui ei: „Tati, după scrisoarea ta, dna Johnson zice că iar am furat bani. Lizzie mi-a dat 5 cenţi şi asta-i tot. Am luat caramele de toţi banii. Nu vreau deloc să plec de aicea. Am şi plîns f. tare. Chiar nu vreau să plec. Aseară, chiar înainte ca dna Johnson să vină în hambar, a venit şi Anna. Dna Johnson n-a crezut că ea abia venise, dar chiar aşa era. Am vrut apoi să merg în pădure să culeg flori, dar dna Johnson nu m-a lăsat. Emma.“ Amarnică doamnă Johnson, biata Emma. Scrisoarea a fost găsită în Peripeţiile familiei Bodley la ţară şi în oraş de Horace E. Scudder, 1876.
Michael Popek pare a avea şi un suflet ales. A găsit o grămadă de documente absolut intime, pe care nu a vrut să le publice, precum o scrisoare a unui sinucigaş sau jurnalul unei tinere doamne care voia să rămînă însărcinată. I s-a părut de prost gust să publice scrisoarea sinucigaşului, iar pe tînăra doamnă cu jurnalul încă o mai aşteaptă să i-l înapoieze.
Îndeletnicirea librarului meu m-a făcut chiar, în aceeaşi după-amiază, să pun mîna la întîmplare pe cîteva cărţi din biblioteca de acasă. În On Beauty a lui Zadie Smith am găsit două bilete spre Paris, din vara lui 2007. Într-o biblie germană am găsit o foiţă de staniol frumos împăturită, care despărţea Vechiul Testament de cel Nou. Într-un Houellebecq rufos, peste care vărsasem apă, am regăsit un plic cu cîteva violete presate pe care scria „Sibiu, 1935, violete“. Iar într-o culegere a celor de la CriticAtac am găsit un flyer al lui Gabriel Biriş, pe cînd candida la parlamentare. Şi am rîs de nemaipomenita potrivire. Şi apoi l-am invidiat pe librarul care păstrează bucăţi din vieţile altora şi şi-o trăieşte împăcat pe a sa.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
