Dragă prietene
Umblînd zilele trecute printr-o cutie plină de fotografii de-a valma, am dat de o vedere – din cele la limita kitsch-ului – cu trei-patru pisoiaşi pufoşi, îngrămădiţi într-un coş legat, desigur, cu o fundă roşie. Vederea era de prin anii ’80. De cînd eram în şcoala generală şi de cînd prietena mea cea mai bună mi-o trimitea de la spitalul unde bolea, prinsă de o hepatită din cele şcolăreşti. Pe spate, textul începea cu „Draga mea...“ şi sfîrşea cu celebra formulă „ceea ce îţi doresc şi ţie“ – încă foarte la modă pe vremea aia în scrisorile trimise soldaţilor în termen. Fireşte, prietena mea nu-mi dorea, de asemenea, să fac hepatită, ci îmi spunea că se simte foarte bine, ceea ce îmi dorea, desigur.
Am fost prietene din copilărie, din şcoala generală pînă la liceu, cînd una dintre noi a ajuns la Mate-Fizică iar cealaltă la Filologie. Împărţeam tot, pînă atunci. Mîncare, haine, caiete, teme, cărţi, guma de mestecat mestecată, păpuşi, creioane de colorat – tot. Cînd ea nu era la mine acasă, eram eu la ea. Ni se făcea tare dor una de alta, cînd plecam care pe unde, în lungile vacanţe de vară. Era prietenia tipică între două fete, care-şi citeau una alteia jurnalele copilăreşti, în care consemnam cu sîrg notele primite la şcoală sau tulburările sufleteşti iscate de o zi primăvăratică. Citeam Karl May-uri, romane cavalereşti, Dumas-uri şi ne adresam una alteia cu „fiule“, aşa cum diverşi cardinali machiavelici de prin lecturile noastre se adresau mirenilor. Desenam obsesiv prinţese cu rochii gonflate şi tiare scînteietoare în buclele blonde. Mai apoi, făceam pasteluri cu lungi sălcii melancolice pe maluri de ape. Ne fardam cu carioci şi jucam prin casă scenele în care o eroină oarecare moare, mînjită pe la gură cu tempera roşie. Făceam pe eroina moartă cu rîndul, frăţeşte. Ea dramatiza mai bine zbaterea ultimelor clipe de viaţă, eu făceam mai bine pe mortul rigid. Fiecare cu talentele sale.
Ne-a despărţit definitiv liceul. Ne-am mai văzut apoi din ce în ce mai rar. Fiecare avea deja un alt grup de amici, alte interese, alte fiţe de adolescenţă. În liceu nu ţin minte să fi avut ceea ce se numeşte cea mai bună prietenă, dar aveam tone de amici şi amice. Nu era vreme de investit într-o singură persoană, totul trebuia experimentat repede, şi ars la fel de repede.
Prietenia adevărată a revenit în facultate. Acolo deja se cocea sofisticăreala sufletească, astfel încît aveam două cele mai bune prietene. Erau diferite ca cerul cu pămîntul, şi nu se înghiţeau una pe cealaltă. Cu ele am împărtăşit nopţi nedormite, iubiri ascunse, petreceri, muzici felurite şi cărţile cu care ne înghesuiam avid minţile. Am moţăit împreună pe cursuri, am băut cisterne de cafele şi am fumat miliarde de ţigări. Am chiulit, am minţit, am fugit de-acasă la mare. Ne-am certat la sînge pe teme caraghios de abstracte. Ne-am împăcat. Prieteniile aste au durat mult după facultate, pînă cînd s-au pierdut, cumva, şi ele. De una dintre fete nu mai ştiu nimic, de mulţi ani, cu cealaltă mai corespondez sporadic. Cu amîndouă m-aş revedea bucuroasă oricînd. Nu ştiu ce am discuta după ce am termina de rememorat vremurile de aur ale studenţiei, dar am încredere în ele.
Abia spre maturitate am reuşit să clădesc ceea ce cred că ar fi o prietenie statornică. Cînd copilul crud, adolescentul nevricos sau foarte tînărul orgolios au lăsat loc unei persoane ale cărei contururi sufleteşti sînt deja aşezate. E vremea cînd o astfel de prietenie se leagă greu, dar se strică la fel de greu. E vremea cînd cineva îţi poate spune în faţă nişte adevăruri dureroase, în aşa fel încît să nu te superi. Cînd poţi să ceri ajutor, fără să-ţi fie ruşine. Tot acum, la maturitate, pot înflori în mod neaşteptat prietenii pe care, în trecut, le calificaseşi drept simple şi indiferente amiciţii.
Recunosc, însă, că mi se face uneori dor de vremurile cînd, în copilărie, alături de cea mai bună prietenă, desenam serios nişte prinţese improbabile şi ne jucam leapşa pe-afară, pătimaş, pînă la ultima suflare.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
