Filmele din noi
Nu-s nicidecum vreo mare specialistă în comentat filme sau cinematografie. Doamne fereşte, sînt oameni perfect capabili s-o facă articulat şi inteligent şi, evident, de mii de ori mai profesionist decît mine, o profană. Cunosc probabil cam cît cunoaşte un om cît de cît de informat o oarecare parte a tendinţelor, stilurilor, regizorilor, actorilor care au avut ceva de zis în domeniul ăsta. Trunchiat şi personal aleasă istoria, dar asta e.
Nu ştiu cum s-a făcut de am crescut într-o admiraţie a filmului de expresie (şi sensibilitate) germană. Sînt în stare să văd Das weisse Band / Panglica albă al lui Haneke de mii de ori şi încă să mai vreau să-l văd o dată. Să stau cu ochii în excedant de grotescul Auch Zwerge haben klein angefangen (Even Dwarfs Started Small s-a tradus în engleză, în română, scuze, n-am găsit) al lui Herzog şi să mai văd o dată scena cu găinile canibale. Toba de tinichea a lui Schlöndorff mi-a găurit timpanele în adolescenţă, cînd băteam cinematecile şi căutam cu obstinaţie filme ruseşti imposibile.
Să nu pară că alunec în snobăreli gratuite, vreau să mărturisesc cu mîna pe inimă că sînt şi un fan declarat al filmelor de groază. Cu cît mai de groază, cu atît mai bine. Mă impresionează mai puţin cele cu monştri, sînge, viermi şi capete tăiate. Sînt absolut fascinată de cele cu morţi vii, fantome triste, spirite răzbunătoare, feţe albe şi păr lung, negru, din filmele de gen din Extremul Orient. La fel, filmele cu monştri făcute prin anii ’50-’60 mă distrează teribil. Reptile uriaşe de carton, la care se văd cusăturile. Eroine cu părul tapat, răpite (iar) de gorile păroase cu feţe de plastic. Adorabil, cum ar zice fetele. Pe de altă parte, am văzut ultimul Batman şi n-am priceput nimic. M-a încîlcit povestea aia şi m-am trezit pe la jumatea filmului că mă gîndesc la o mie de alte chestii. Am văzut de vreo două ori cap-coadă Avatar – filmul ca o carpetă de perete frumos colorată al lui Cameron –, cu reală uitare de sine. Încă rîd la scenele cu bătăi cu frişcă din Stan şi Bran. Sînt fan Rango, cameleonul-erou şi, în general, nu-mi prea scapă vreun desen animat.
Am văzut însă de curînd, pe unul dintre Cinemax-uri, un film austriac minunat. Povestea e simplă: o femeie se trezeşte izolată, într-o cabană de munte, de un zid invizibil şi transparent care o desparte de lumea întreagă. Poate hoinări într-o vale şi pe o pajişte, dar nu mai mult. Dincolo de zidul transparent, de netrecut, i se înfăţişează o lume încremenită, nevie. Sînt doar ea, cabana, valea, pajiştea şi o bucată de pădure. Are un căţel, o vacă cu viţel şi două pisici. Ce putea foarte bine să devină o siropoşenie monstruoasă, ce putea să devină un pretext pentru o necontenită filozofare – nu devine. Nu ştim ce-i cu acel zid, nici femeia nu insistă foarte mult asupra semnificaţiei lui. E singură, tristă, speriată, dar îşi trăieşte teama şi drama cu o oarecare pudoare a sentimentului. Ţine un jurnal simplu al întîmplărilor, pe ce hîrtii mai găseşte în casă. Mulge vaca, coseşte într-o lună un amărît de petic de pămînt, face băşici în palme, vînează o căprioară a cărei inimă îngheaţă într-un şopron. Caută o ieşire din închisoarea asta bizară, dar se izbeşte de eternul zid invizibil. Nu se tăvăleşte pe jos, nu-l înjură pe Dumnezeu, nu e copleşită de neputinţă şi nu dă vina pe nimeni. Inexplicabilul e inexplicabil şi îl ia ca atare. Peisajul e de o monstruoasă frumuseţe, totul e filmat, cel mai probabil, în Alpii austrieci, femeia trăieşte într-o vedere. Îşi doreşte cu disperare să comunice cu lumea de dincolo de zid, dar oamenii pe care îi vede dincolo sînt încremeniţi pe vecie. Stane de piatră nemişcate. În momentul în care cineva, un om viu, apare în închisoarea ei de cîteva hectare, îi omoară cu sălbăticie cîinele şi viţelul. Ea îl omoară pe om. Singurătatea devine din ce în ce mai mare, iar singura cale de a vorbi cu un seamăn e, iată, distrusă.
Povestea e spusă reţinut, la persoana I, şi nu vrea să smulgă lacrimi. Poate să-l pună însă pe privitor în faţa unei oglinzi nemiloase şi să-l facă pe un slujbaş neînsemnat ca mine să nu mai vrea să meargă la serviciu a doua zi.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
