Mîncatul în public
Stă cu palmele în poală, iar palmele i-au transpirat îngrozitor. Le şterge discret de şervetul aşezat pe genunchi. Toată lumea de la masă a comandat spaghete, pentru că acel loc e renumit pentru pastele excepţionale. Un coşmar pe care-l visase de multe ori era pe cale să devină realitate. Nu, nu poate mînca spaghete în public. E cu deranj, nu-i place să le întoarcă în lingură – înţelege că nici măcar nu e în vreun cod al bunelor maniere la masă – şi nici nu-i place cînd mosorelul pe care încearcă să-l învîrtă cu grijă pe furculiţă se desface la jumătatea drumului spre gura larg deschisă. Iar atunci, toată lumea arată caraghios cu firele alea albe, mînjite cu sos, atîrnînd din gură. Arată cu toţii ca nişte roboţi stricaţi.
Ce să facă? Nici nu-i cunoaşte atît de bine pe comeseni cît să fie un pic mai relaxat cu ideea de a mînca ceva care se comportă dezordonat în farfurie, dar nici foame nu-i mai e. I-a trecut total. Nici să nu mănînce nu se poate. L-ar crede ăia un sălbatic. Sau o mironosiţă. Un neplăcut, oricum. A urît dintotdeauna mîncatul în public. Cu atît mai mult cu străini la masă. Oricum, i se pare că toţi chelnerii se uită în gura lui, că bucata de friptură şi-a tăiat-o prea mare şi trebuie să caşte o gură imensă şi necivilizată, că se va frige cu supa pentru că nu-i vine să sufle în ea (e o artă şi servitul ăsta al mîncării la temperatura corectă), că n-a curăţat bine peştele de oase şi va trebui să molfăie acele subţiri pînă va găsi o soluţie să le scoată pe nevăzute din gură. I-a venit brusc în minte un scriitor – francez, parcă, nu mai ţine bine minte – care se încuia singur într-o cameră şi mînca acolo, ferit de orişice fel de priviri. Îl înţelegea.
Nu reuşise să ţină pasul. Acum se mănîncă aproape orice pe stradă. Cînd era mic, nu-şi aminteşte să fi mîncat altceva decît crenvurşti, luaţi de undeva de pe lîngă Universitate, sau pateuri. Sau îngheţată. Nici cu alea nu se simţea în regulă, oricum. Acum, însă, numai ciorbă n-a văzut mîncîndu-se pe stradă. Şaorme imense, care-şi revarsă „cu de toatele“ la prima muşcătură, pe bărbie şi pe mîini. Sosurile amestecate curg prin colţurile gurii, iar un castravete murat, tăiat prea mare, îţi intră în nas. McDonald’s-ul se destructurează în mîini. Chifla o ia într-o parte, patinînd pe brînză. Tocătura o ia în altă parte şi se mursecă în ketchup. Printre degete ies murăturile. Covrigii i se par cît de cît OK. Cu excepţia macului, care-ţi poate întina definitiv zîmbetul. Merdenelele, o, Doamne! N-a văzut atîtea firimituri în viaţa lui. O singură muşcătură – şi ploaia de cojiţe aurii îţi îmbracă piepţii cămăşii. Başca, ţi se lipesc de obraji şi de bărbie.
I-a admirat întotdeauna pe cei care mănîncă nonşalant în public. Fie pe stradă, fie la restaurant, fie în vizită pe undeva. Nici plimbatul prin alte străinătăţuri nu l-a vindecat. La Bruxelles, i s-a pus în mînă, pe stradă, o monumentală gauffre orizontală, pe care un sadic aranjase munţi de căpşune şi piramide de frişcă. La Berlin, a primit un cîrnat de un metru, într-o baghetă din care ieşeau periculos cîrlionţi de varză murată şi sos. La Istanbul, i s-a oferit un cornet cu midii umplute cu orez. Trebuia să jongleze cu acel cornet, cu scoica semideschisă şi uleioasă şi cu privirile amuzate (i se părea lui) ale trecătorilor.
Va pierde jocul. Îi este foarte clar. Lumea mănîncă din ce în ce mai mult pe stradă. Numai el a rămas un mic şoarece domestic, care preferă să-şi morfolească mărunt hrana, într-un colţ al casei sale. A văzut deunăzi un loc proaspăt deschis, chiar acolo unde obişnuieşte să-şi facă tîrguielile, o „sandvişerie“. A început să aibă dever. Pleacă lumea mulţumită, cu bucăţile grăsane de pîine, în care vînzătoarea a îndesat de toate. La fiecare colţ de stradă se vînd gogoşi şi langoşi unsuroase, covrigi, merdenele şi bucăţi de pizza. Ar mînca de toate. Dar nu poate. E un specimen exclus din viaţa oraşului mîncău. Un inadaptat.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
