Gîndirea magică
La 8 ani, n-a crezut că bunică-su a murit. Nici nu ştia exact ce înseamnă „a muri“. Şi adulţii contribuiseră cumva la ruperea asta de o realitate comun acceptată. Îi oferiseră mai degrabă o realitate cuantică, o fizică a cotidianului mai degrabă cosmică. Bunică-su nu murise, îşi făcuse valiza – fusese minţit copilul – şi plecase la nişte rude bizare din altă ţară. De aici, senzaţia de vină majoră. Sigur făcuse copilul ceva, de bătrînul se supărase chiar aşa. Poate că dăduse cu piciorul în cocoşul cel alb, teribil de agresiv, care nu pierdea nici o ocazie să-i sară în spatele îngust şi slăbănog. Poate că minţise cînd a spus că îi era somn şi se culcase în după-amiaza aia copleşitor de fierbinte, cînd, de fapt, căzuse direct în cap, într-un pătimaş joc de-a trăsura, îngrămădit în căruciorul de butelie, cu ţigănuşii din vecini şi-şi făcuse o ditamai rana la tîmplă. Copilul făcuse ceva rău, iar bunicu-su murise. Logica era clară şi simplă.
Dacă vrăbiuţa din staţia de autobuz nu zboară pînă numără la zece înseamnă că problema de la serviciu se rezolvă. Dacă o să păşească fix în mijlocul pătratelor mari de gresie de la metrou, fără să calce nici o linie despărţitoare, înseamnă că acasă totul e bine. Dacă o să stea faţă în faţă cu luna asta mare şi portocalie, iar tăcerea din jur nu va fi întreruptă de absolut nici un sunet înseamnă că taică-su nu e cu adevărat bolnav. Lucrurile astea nu se mai întîmplau cînd era copil crud, de 8 ani, ci la o maturitate mare.
Gîndirea magică ne ţine în viaţă. Ne ţine sănătoşi la cap. Optimişti. Plini de speranţă şi încredere. Plini de ticuri. Cunosc oameni care trebuie să se dea jos din pat numai pe partea dreaptă. Care au o problemă cînd nu sînt acasă la ei şi patul e lipit în partea dreaptă de un zid tare. Cunosc oameni care trebuie să se încalţe într-o anume ordine, iar şireturile trebuie să fie – de fiecare parte – absolut egale. Sînt oameni normali. Pentru ei, toate ritualurile astea nu sînt pur şi simplu golite de înţeles, ca în cazul unui clasic deranjament obsesiv-compulsiv. Tot ei, puşi în faţa unei alegeri, a unei dileme, a unei îngrijorări, caută semnele rezolvării în cotidianul mic, înainte de Dumnezeu. Mă iubeşte, nu mă iubeşte. Jumulirea clasică a petalelor unei margarete.
Ţin în portofel, în buzunarul pentru monede, o bufniţă mititică, dar îndeajuns de grăsană ca să umfle compartimentul ăla, de abia se închide capsa. De mulţi ani n-a ieşit de acolo. O pusesem în buzunăraş convinsă că o să mă ajute să iau nu ştiu ce examen. Examenul cred că l-am luat, iar mica bufniţă a rămas cu mine de atunci încolo. Dacă aş pierde-o, mi-aş pierde norocul. Întîlnesc, de cîteva luni, la metrou, în fiecare dimineaţă, un tînăr căruia i-am remarcat un aer profund deznădăjduit. Nu ştiu exact ce mă face să cred că poartă toate tristeţile lumii în geanta mare, care-i pică de-a curmezişul de pe un umăr pe coapsă, însă, dacă nu-l văd într-o dimineaţă, lipsa lui îmi strică jumătate de zi. La fel şi lipsa unei bătrîne care vinde nişte pachete ieftine de batiste de hîrtie. Are porţiunea de deasupra coatelor exact ca o chiflă moale. Braţele odată durdulii au secat cu vîrsta şi din carnea tare şi tînără i-au rămas acum, deasupra coatelor, acele două umflături ca nişte mingi fleşcăite. Ochii foarte mari şi rotunzi, din spatele unor lentile de prezbit, mă emoţionează de fiecare dată.
Un copil de 8 ani nu gîndeşte magic ca să ocolească moartea. Nu ştie ce-i aia. Nici nenorocirea. Pentru că el gîndeşte magic, moartea nu există. Iar un ghinion se poate întîmpla dacă, de pildă, va călca pe un capac de canal cu şase găuri. Norocul se întîmplă cînd calci pe unul cu patru găuri. Iar dacă bunicile noastre vărsau o cană cu apă după noi, cînd plecam la drum, însemna că drumul acela o să fie lin şi fără peripeţii. Dacă ne durea capul, ne ziceau de deochi. Om avea fiecare cîte un mic ritual, gest, semn şi apucare, cînd sîntem puşi în faţa unui rău oarecare. Doamne fereşte! Bat în lemn.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
