Pijamale vărgate
Domnul era mai degrabă gras şi, evident, peste poate de obosit. Adormise rezemat într-unul din scaunele de metrou, cu picioarele bine întinse, pînă aproape de mijlocul culoarului. Capul îi alunecase uşor pe un umăr şi dormea de parcă lumea nu avea un început şi un sfîrşit. Dormea tun. La fiecare expiraţie, un oftat uşor îi umfla buza de sus cu o plozivă somnoroasă – o velă leneşă care prinde, pocnind, cîte o pală de vînt. „Atenţie, se închid uşile, urmează staţia“, vînzoleala din jur, pachete şi sacoşe trîntite pe lîngă picioare, liceenii ăia care rîdeau în hohote uitîndu-se la el – nimic, nimic nu-l deranja pe domn. Era în ale lui. Am mers cu el preţ de trei staţii şi l-am lăsat pufăind în continuare, într-un abur călduţ, de bere la halbă.
Probabil că aţi dat şi dumneavoastră peste articolele acelea inepte care explică ce înseamnă pentru personalitatea cititorului o poziţie sau alta preferată în somn. Spune-mi cum dormi ca să-ţi spun cine eşti – genul de tîmpenii. Adicătelea, dacă dormi pe burtă, eşti autoritar, dacă dormi pe spate, te entuziasmează creioanele verzi, iar dacă dormi cu pernele în braţe, eşti avar şi îţi plac bichonii – genul de tîmpenii. Adevărat îmi pare însă că atitudinea faţă de somn, de dormit poate spune cîte ceva despre o persoană. Sînt oameni care, oricît de obosiţi ar fi, nu pot dormi în public. Vor sta în maşini, în trenuri şi în avioane treji bec, cu ochii crăpaţi de somn, dar nu vor dormi. Stinghereala asta are cîteva explicaţii simple. Eşti extrem de vulnerabil în somn. Şi, mai ales, poţi fi extrem de caraghios cînd dormi, cînd trupul se relaxează şi nu mai ai control asupra multor funcţiuni. Multora nu le-o plăcea să se lase în plata Domnului în public, ca nişte păpuşi de cîrpă, capetele căzute în piept sau aruncate pe spate, cu picioarele de-a valma, cu pleoapele în intimele zbateri REM şi cu clăbucei de salivă pe la gură. Alţii sînt mult mai relaxaţi şi pot fura cîteva minute de somn oricînd şi oriunde. Zece minute de somn adînc şi sînt gata proaspeţi, ca după o noapte întreagă de dormit temeinic. Oameni cu nervii mai tari, care pot adormi în orice fel de zgomot. Cu capul pe boxe de mare putere în funcţiune – genul de oameni.
Drept e că, în modernitate, somnul şi-a pierdut mult din intimitatea pe care începuse cu greu s-o dobîndească, prin secolul al XIX-lea, mai cu seamă. Zborurile lungi cu avionul, călătoriile în general şi o mobilitate mare a populaţiei, viaţa în goană şi viaţa în valize au făcut din mulţi – campioni ai dormitului pe te miri unde şi te miri cum.
Şi ce istorie lungă am parcurs dormind! De la bietele fiinţe dormind claie peste grămadă în peşteri, îmbrăcate în pieile de toate zilele, pînă la fiinţele sclifosite care-ţi aranjează dormitoarele după energii feng shui sau alte bazaconii, dormitul s-a adaptat şi s-a schimbat odată cu omenirea. Citeam pe undeva că, nu de mult, chiar pînă pe la 1800, lumea obişnuia să doarmă în două reprize: prima – de la înserat pînă uşor după crucea nopţii, cînd se făcea, o oră-două, o pauză de trezie. În răstimpul ăsta de veghe, lumea medita, se ruga, mînca, făcea sex sau ştergea praful prin casă. După aia urmau alte cîteva ore de somn, pînă la crăpatul de ziuă. Electricitatea şi orarul de la serviciu au dat peste cap deprinderile astea şi am ajuns să dormim legat, fără alte intermezzo-uri distractive.
Atîtea lucruri sînt legate de somn şi de dormit în antropologia asta a moţăielii. Mobile şi dormitoare. Insomnii, somnifere, depresii. Cocaină, noaptea zi şi ziua noapte, ticuri, ritualuri, temeri şi frici subterane. Vise şi pijamale. Iniţial, am vrut să vorbesc aici, cu dumneavoastră, despre pijamale. Au o istorie bogată, care-şi începe drumul somnoros de prin epoca colonială şi ajunge azi pînă în stradă, pe fetele care-şi plimbă dimineaţa căţelul. O singură nedumerire n-am rezolvat-o încă. De ce sînt pijamalele clasice vărgate? Am o teorie fantezistă, care nu se verifică însă. Revin cu povestea.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
