Marea românească
La mare în România e urît. Nu ştiu cum s-o spun în cuvinte mai simple. E dezolant. E cu atît mai dezolant poate pentru cei care au nostalgii legate de ea încă din copilărie, aşa, ca mine. Dacă faci un simplu tur venind dinspre partea cea mai de sud, dinspre Vamă, prin Mangalia, staţiuni, Constanţa şi mai departe, spre Mamaia, rămîi în cap şi-n ochi cu şiruri de construcţii precare, colorate aşa cum i-a trăznit fiecărui proprietar să-şi vopsească hotelul, pensiunea sau baraca de şuberek. Din 245 de kilometri de litoral, probabil că 200 sînt, foarte pe româneşte, varză. Restul duc, mai sus de Corbu şi Vadu, spre nişte ţărmuri dobrogene aride, ciulinoase şi fantastice, pentru că n-a apucat încă nimeni să le pocească aşa cum se cuvine.
Au fost nişte ani buni în care mai toată lumea căina Vama Veche care „s-a stricat“. Un soi de competiţie caraghioasă a veteranilor de Vamă. Ăia care veneau pe acolo din 2005 se uitau de sus la novicii care-o descoperiseră prin 2010. Cei sosiţi prin 2000 pufneau la neştiutorii ăştia din 2005. Cei din ’90 erau megainiţiaţii. Iar ăia de dinainte de ’89 – elita secretă, masoneria. Era firesc să se strice. Nu-i departe, ajungi uşor, fie că ai, fie că n-ai maşină, e în drum, iar localnicii abia aşteptau. Plus că poveştile răsuflate cu libertatea, distracţia şi sirenele despletite, care umblă noaptea pe-acolo, i-au făcut o teribilă reclamă. Aşa se face că acum e acolo o veselă viermuială şi camere încleiate închiriate cu 2 milioane pe noapte unor grupuri de adolescenţi şi adolescente care-şi pun sclipici pe faţă să iasă seara la promenadă între ambalaje de îngheţată şi şerveţele murdare. Şi să mănînce ceva greţos pentru care aşteaptă la masă două ore alături de personaje mai vîrsnice care se încăpăţînează să se mai cazeze la o tanti Luţa pe care o cunosc pe foarte mulţi ani.
Mai dincoace, la Mamaia, bîntuie halucinaţia colorată a primarului Mazăre. Constanţa e o ruină, piaţa Ovidiu arată ca un maidan al favelelor, în clădirea Cazinoului hăulesc fantome leftere, dar în Mamaia trec care alegorice între burţi de bere. Recunosc că acest primar e un personaj care nu conteneşte să mă uimească. Nu ştiu în ce soi de univers paralel trăieşte, dar aştept cu nerăbdare fiecare eveniment pe care-l pune la cale. Sirene, cadîne, pene, samba, Ştefan cel Mare. Între personajele care mă fascinează ocupă locul doi, după nemuritorul Dan Diaconescu. Şi la Mamaia, ca în orice realitate pămîntească, să ştiţi că există o huntingtoniană izbire a civilizaţiilor. E în mentalul colectiv o demarcaţie clară nord-sud, un soi de linie Brandt, numită aşa după cancelarul german care trăgea prin anii ’70 cu creionul pe hartă hotarul între civilizaţie şi amoc. Nordul Mamaiei e văzut a fi mai spălăţel de cei care-şi rup capul prin cluburi şi se bîţîie în spumă. Sudul e pentru ăia care cad pe burtă de pe toboganele din Aqua Park şi pentru cei care-şi plimbă pizza şi hamsiile uleioase de la prînz printre tarabele cu creioane uriaşe şi coliere de scoici din Satul de vacanţă. De la sud la nord clădirile sînt la fel de claie peste grămadă, fără noimă şi, spuneam, teribil de dezolante.
Serviciile sînt la fel de precare. Patronatele din turism cer reduceri de TVA, dar nu se învrednicesc să dea un fîs de spray contra gîndacilor din camere. Se plîng că n-au parcări şi piscine şi că românii ar mînca trei kile de mîncare pe zi din care mare parte rămîne în farfurie şi că d-aia nu merită all-inclusive.
La mare la noi e nasol. Mi se face dor cumplit de ea în fiecare an şi, cu fiecare an, devine de nerecunoscut. Probabil că ăştia cîţiva care-i ducem dorul o să continuăm să ne plimbăm în cap amintirile piersicilor mîncate din pungă de hîrtie pe plajă, a moşului ars de soare care vindea printre cearşafuri „Acadele de la moş Pandele!“ şi a celui mai frumos ţigan turc cu ochii verzi de care ne-am îndrăgostit prin şcoala generală. O să ţinem la amintirile astea ca la ochii din cap, şi o să ne gîndim la marea românească de pe undeva de acasă sau din Mediterana.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
