Petrecere în ciorapi
În cele aproape două săptămîni de vacanţă pe care au avut-o unii dintre noi de sărbători, am văzut, în diverse locuri, nenumărate fotografii de cunoscuţi şi necunoscuţi pe la tot soiul de petreceri. Dincolo de toate sarmalele şi piftiile de pe mese, un amănunt a continuat să-mi agaţe privirea. Invitaţi pe la unii şi pe la alţii pe-acasă, mulţi petrecăreţi erau în ciorapi. Doamnele în rochii şi-n dres, domnii în pantalonii din care ieşeau toate soiurile de şosete. O ciorăpăreală veselă.
Subiectul intratului încălţat/descălţat într-o casă de om e unul dintre cele mai aprig disputate. Nu numai pe-aici, mai prin estul Europei sau prin Turcia şi prin extremul Orient obişnuieşte lumea să-şi lase încălţările la intrarea în casă. Suedia e, se pare, una dintre ţările în care descălţatul la uşă e mai degrabă o normă socială. Multe case (englezeşti) din Marea Britanie practică acest obicei şi se pare că şi destui americani îşi descalţă musafirii. Problema e complicată. Dincolo de latura ei culturală sau religioasă, devine, la un moment dat, o problema de opţiune individuală a fiecărei gospodării. Şi de cîntărire fină a fiecărui musafir, dacă alege sau nu să se descalţe.
Eu, una, urăsc din rărunchi descălţatul la uşă. Nu-mi descalţ oaspeţii, dar nici nu fac vizite în ciorapi. Nu mă grăbesc însă să calific gestul de a impune scoaterea pantofilor la uşă drept mitocănesc sau de prost gust. Repet, în jurul lui e o complicată ţesătură culturală şi de opţiune personală. Am cunoscut, acum nişte ani buni, un american aterizat naiv prin România, care, nici bine intrat pe uşă, era gata descălţat, cu un zîmbet de antropolog fericit pe faţă. Aşa învăţase de prin primele lui vizite pe aici că se face şi omul adoptase ceea ce era convins a fi o normă culturală în România. Accepta şi aplica cu bucurie obiceiurile băştinaşe, aşa cum un european învaţă că nu e bine să te uiţi direct în ochii unui asiatic şi că, pe un tatami, de regulă umbli desculţ. Aşa fel încît, cînd ţi-era lumea mai dragă, americanul meu era gata înciorăpărit, numai bun de vizită. O făcea cu atîta bună-credinţă, că nu te puteai supăra pe el. Am văzut doar şi pe Discovery – la trib acasă, faci ce face tribul.
Înţeleg, pe de o parte, îngrijorările legate de igienă şi de starea parchetului sau a covoarelor, la cei care-şi descalţă musafirii. De acceptat n-am cum să le accept, pentru că refuz să merg în asemenea vizite. E caraghios să vezi femeile date jos de pe piedestalul de 10-12 centrimetri al pantofilor şi căzute brusc în banalitate. Îmi povestea un amic de o asemenea petrecere, unde doamnele s-au descălţat pentru că acolo erau şi o grămadă de copii. Din zîne întocate au devenit toate femei oarecare, în rochii de o lungime incertă.
Convivialitatea asta în ciorapi presupune şi o mare doză de intimitate. Ar trebui să-mi fii un prieten extrem de bun, sau mai degrabă mamă, tată sau frate ca să-ţi pot arăta ciorapul, fără urmă de stinghereală. Situaţiile în care o gazdă oarecare te pune să te descalţi devin cu atît mai oribile cînd ţi se oferă şi o pereche de papuci de stat prin casă. În asemenea cazuri, încăpăţînarea mea devine teribilă. Acum nişte ani, căutam în disperare un apartament de cumpărat. Am dat de tot soiul de oameni, de tot soiul de agenţi imobiliari ieşiţi dintr-un vis urît, am văzut coşmelii, dar şi locuri mai mult decît decente. În momentul în care, însă, la aşa-zisa vizionare a unei case, proprietarul pe care îl vedeam pentru prima oară m-a pus să mă descalţ, m-am scuzat, m-am întors şi am plecat.
Şi mai cred că, dacă faci o petrecere la tine acasă, îţi şi asumi că se poate întîmpla ca cineva să verse vin pe covor. Sau că fetele o să umble pe tocuri pe parchet. Dacă ţi se strînge inima gîndindu-te la bacterii, zgîrieturi şi deranj, nu mai faci nici o petrecere. E simplu. Nimic nu e mai caraghios decît o mînă de oameni îmbrăcaţi frumos, tîrşîind ciorapii şi dresurile pe parchetul lucios şi pe covoarele cu ciucurii pieptănaţi gospodăreşte.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
