Fraierii de serviciu

Printr-a VI-a sau a VII-a, cred, două dintre colegele mele de clasă s-au bătut în sala de sport. Am asistat cu toţii la smotoceala violentă – căci cele două erau nişte fete deja masive la vîrsta aia – iar majoritatea s-a hăhăit şi le-a încurajat, de pe margine, cu fluierături, ţipete şi indicaţii de plasare a pumnilor.

Ţin minte şi acum bătaia asta pentru că mi-a lăsat atunci un oareşce gust amar amestecat cu frică, cu nişte rău la stomac şi, în general, cu o stare de ne-bine. Îmi răsună şi acum în urechi loviturile înfundate pe care şi le dădeau cele două şi am în faţa ochilor violenţa cu care se trăgeau de păr, aproape pînă la scalpare. Nu vă imaginaţi că eram vreo mimoză, mă îmbrîncisem şi mă lovisem şi eu cu nişte copii prin faţa blocului, ca toată lumea, dar n-ajunsesem şi nici nu văzusem pînă atunci atîta violenţă palpabilă, din aceea de genul, vorba cîntecului, „pumnii mei minte nu are“.

Nici în vreo confruntare verbală n-am fost şi nu sînt mai răsărită. În faţa tupeului pîclos, a nesimţirii ca melasa, a ţîfnei, a caţelor bărbăteşti şi femeieşti nu pot să fac mai mult decît să mă blochez, pur şi simplu. Văd negru în faţa ochilor, creierul meu nu găseşte nici o reacţie potrivită momentului iar darul vorbirii seacă instantaneu. Rămîn într-o compoziţie nefericită de neputinţă cu stupoare. Abia mult timp după consumarea momentului îmi vin şi mie replicile. „Pfuai, ce i-aş mai fi zis-o! Praf îl/o făceam!“ E un esprit de l’escalier ca la carte. Expresia vine de la Diderot care, în „Paradox despre actor“, pomeneşte de replicile strălucitoare la provocarea unuia sau altuia, dar care-ţi vin abia după ce părăseşti adunarea cu pricina, abia cînd tu deja ai coborît scările.

Sau aş putea fi ca George, personajul seinfeldian, care e în stare să ia avionul doar ca să-şi plesnească rivalul cu un „ba pe-a mă-tii“, eliberator. Eu nu iau avionul, nici nu mă întorc din drum pe scări, dar ce dulce e răzbunarea din imaginaţie! N-am verbul la mine cînd ar trebui, dar praf îl fac pe cetăţean într-o confruntare imaginară, abia după o oră sau două, la o adică.

De un mediu concurenţial am dat prima oară cînd am părăsit şcoala mea de cartier pentru liceul din centru. De la vedeta incontestabilă a compunerilor cu albăstrele prin lanurile galbene de grîu, am ajuns între nişte copii care exersaseră şi ei destul de bine tehnica descrierilor de natură foşnitor-clocotitoare sau a diverselor tipuri de alizee şi vînticele murmurînde pînă la grozave furtuni aliterante cu fulgere troznitoare. Ţin minte că şocul a fost mare, totul s-a rezolvat însă mai tîrziu într-o indolenţă comună, cînd toată lumea chiulea pe rupte. Nu uit însă uimirea şi inconfortul iniţiale, cînd începeam să realizez că lumea e în fond contondentă, altfel, performantă, ambiţioasă şi deseori neprietenoasă.

Altminteri, după toate standardele pragmatice, intru şi eu în categoria fraierilor perfecţi. Ăia moi, fără clonţ, rămaşi etern fără replică în faţa celor care îţi toarnă o găleată cu lături în cap şi tot pe tine te ceartă că şi-au scrîntit încheietura. Fraierii nasoli şi chinuiţi care se răzbună apoi din vorbe, seara, sub plapumă. Fraierii care pleacă flămînzi de la un banchet public, şi cu dureri de şale după o şedinţă gratuită de masaj.

Azi am luat un taxi spre muncă. Şoferul şmecheros a împins maşina dinadins la 1 centimetru de o tînără care traversa liniştită pe trecerea de pietoni. „Nesimţitule“, i-a zis fata siderată. „Du-te dracului de proasta naibii“, i-a strigat ăsta de pe geam. Tot el era ofensat, mă înţelegeţi. De ce n-am reacţionat şi n-am coborît din taxiul ăla, habar n-am. Şi uite aşa, un nesimţit a condus jumate de oraş c-o fraieră pe bancheta din spate care i-a inventat pe tăcutelea cele mai grozave torturi. Scriu textul ăsta cu o săptămînă înainte de apariţie. Ia spuneţi-mi cine a cîştigat alegerile de duminica trecută?  

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.