Genul cumsecade
E mai degrabă scundă şi oarecum pătrată. Să aibă la vreo cincizeci şi, dar e bine încleiată, carnea vîrtoasă stă tare ca piatra pe oasele scurte şi zdravene. O măsură de om care-ţi învîrte însă gospodăria într-o secundă – face ciorbe, îngrijeşte la animale şi copileşte la roşii, fără crîcneală.
A coborît dintr-o preorăşenească, cu două sacoşe imense de rafie în fiecare mînă. Nu se vede ce cară acolo, dar pare o greutate îndesată, apăsătoare ca plumbul, ucigătoare. Le duce cu umerii tremurînd, cu pas repede, ai pune pariu că are dinţii încleştaţi. Are rochia de oraş pe ea. A ieşit din pantalonii de trening, din flanelul grena şi din papucii de plastic verde, purtaţi peste ciorapii groşi, pentru rochia asta fără mîneci, rotundă la gît, care se termină undeva la jumătatea genunchilor ridaţi. E un nylon, un soi de elastic care se întinde şi fîşîie la fiecare mişcare a trupului îndesat. Cineva, creatorul rochiei, a avut ideea să îmbrace nasturii care o închid la spate de la ceafă pînă spre talie în nişte fundiţe cît palma. Pe nasturii chinuiţi, fundiţele erau toate razna. Cîş, scălîmbe, se mişcau şi ele sacadat cu fiecare pas hotărît al femeii.
Doamna e cumsecade. Mari păcate n-a înfăptuit. A minţit atîta cît viaţa normală să poată merge mai departe. A tăcut cînd bărbatu-su era beat, l-a nenorocit cu cicăleala cînd era treaz. E o lege a compensaţiei, pe care o ştie bine. A ţinut pomenile, sărbătorile, a dat cînd şi cît a trebuit. Ştie a citi şi-a scrie. Reţetele ei sînt notate cu mînă grea, de şcolar; cînd scrie, pixul apăsat sapă şanţuri în hîrtia devenită un model ondulat, un Braille pe dos.
Nu-i plac deviaţiile, anormalii, negospodarii. La inima ei ajunge cineva despre care-şi imaginează că are totuşi o cămară cu conserve făcute-n casă, un congelator cu carne pe două săptămîni, ceva vin şi ţuică de la neamuri şi sifon. Cineva care s-a încuibat cum se cuvine la el acasă. Cu perdele, covor şi gresie lucioasă. Cu lustră în formă de lalea, cu termopan, cu blocul izolat. La inima ei ajunge cineva care se respectă şi iese frumos din casă, vara, cu maiou sub cămăşile albe, cu mînecile scurte apretate şi călcate lamă. Cu pantofi curaţi şi cu părul ales bine din pieptene într-o cărare pe-o parte. Cineva sigur pe sine, care-i tutuieşte pe chelneri şi care a năşit o duzină de perechi.
În faţa necunoscutului, a ciudăţeniei, o pocneşte o veselie neîncrezătoare. Poate uneori să schiţeze o cruce, să şoptească un „Doamneee...“ şi amuzamentul ei nejucat s-o ducă pe domnişoara cu ruj negru la care se uită piezişîntr-un cumplit derizoriu. Pe tipul filiform, în maiou, care face moonwalking în staţia de autobuz cu căştile pe urechi – la Bălăceanca. Pe liceenii care se bat cu cartofii prăjiţi sleiţi de la Mc – la reeducare urgentă.
Doamna e cumsecădenia întrupată şi hrăneşte copii de pe stradă cu friganele – de sufletul ei, de sufletul morţilor. S-a uitat la Eurovision şi a privit-o pe Conchita cu mîna la gură. După standardele toleranţei luminate, ea e o rasistă. Dar n-o face conştient, nici măcar cu răutate. Lumea aşa e aşezată; ţiganii-s ţigani, jidanii-s jidani, iar toată lumea musulmană e la categoria „arabii ăia“. N-are sensibilităţi de protejat pentru că nici pe ale ei nu i le-a menajat nimeni vreodată. Nu că ar fi vrut. Nu că ar fi cerut, nu că s-ar fi gîndit vreodată la aşa ceva. Lucrurile mai complicate ca evidenţa sînt mofturi. Toleranţa pentru ăi tineri se opreşte abrupt la copiii ei. Iar ei – un ciudat melanj de supunere filială şi clubărit prin Centrul Vechi. Ei o să ducă dorul camerei mobilate cu PAL de acasă prin bursele din străinătate. Ei o să înveţe cel puţin să se abţină cînd vine vorba de chestiuni rasiale. Ei o să aibă un coleg negru, chinez, arab sau turc – care sînt, la rîndul lor, cumsecade. Ei sînt urmaşii doamnei cu rochie de plastic închisă la spate în fundiţe ridicole şi ei o să vadă pe pielea lor că prejudecăţile au două capete. Şi că amîndouă muşcă al naibii de tare.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
