Lucru nemţesc
Expresia asta (cu varianta „marfă nemţească“) se rosteşte cu toată gura, dînd uşor din cap a admiraţie, cu un licăr în ochi. Se spune aşa cînd te afli în faţa unei maşini – fie ea nouă sau la mîna a doua –, în faţa vreunui obiect electrocasnic care performează, în faţa unei case săseşti, în faţa unei autostrăzi sau în faţa unui ciolan imens pe varză.
Puţini germani or şti ce imagine bună are ţara lor în mentalul românesc. Cîte poveşti cu trotuare spălate cu detergent şi cîte evocări ale autostrăzilor construite peste noapte! Ordine, disciplină, meticulozitate, corectitudine, trăinicie, punctualitate – toate sînt asociate acestui lucru nemţesc după care tînjim dintotdeauna, într-o contemplaţie adoratoare. Iar cînd vine vorba de maşinile lor, toată planeta pare să le cadă la picioare. Revista Fortune făcea acum cîţiva ani un top al primelor 10 motive pentru care lumea vrea maşini germane – între ele, eternele argumente: tradiţie, autostrăzi, tehnologie, „ştii pe ce dai banii“. Lucrurile astea se aplică şi pentru o amărîtă de cafetieră, chit că acum rar mai găseşti vreun obiect al vreunei firme cu nume nemţesc, spaniol sau ce vreţi dumneavoastră, care să mai fie făcut în ţara respectivă.
Probabil că ştiţi cum sînt regretaţi saşii şi şvabii care au lăsat în urmă sate goale prin Ardeal şi Banat. Probabil că aţi auzit poveşti despre un oarecare vecin Gerhardt care se trezea la 5 dimineaţa şi muncea cu puterea unui cal de bere şi din a cărui gospodărie ascunsă bine după gardul înalt şi zidurile groase nu lipsea mai nimic. Dar germani au fost şi în Dobrogea. Am auzit şi de la bunicii mei tătari aceleaşi cuvinte de laudă pentru hărnicia şi onestitatea acestor oameni care au dispărut din satele prăfoase ale stepei dobrogene prin anii ’40. Imaginea germanului şi a lucrurilor ieşite din mîna lui e excepţională, iar cînd ceva dezamăgeşte, e mai degrabă catalogat a fi excepţia.
Zilele trecute, am observat cu uimire un firicel de apă care curgea de sub frigiderul pe care mi-l dorisem mult. Un Bosch, marfă nemţească, desigur. Bine, habar n-am unde e făcut, dar sigla aia să zicem că-mi dă o stare de siguranţă, ştiţi, a lucrului bine făcut. Aşadar, de sub lucrul nemţesc curgea apă care se strînsese într-o mică băltoacă în mijlocul bucătăriei. În băltoacă tocmai ce călcasem eu şi pisica neatentă, căreia îi puteam reconstitui traseul prin toată casă, în amprentele celor patru pernuţe ca nişte flori. Rămăsese destulă apă cît să se oglindească în ea şi muşcata gospodărească de pe pervaz. Am trecut prin toate fazele pierderii definite de specialişti. Negarea. „Nu, aşa ceva nu e posibil. Pasămite a vărsat cineva apă pe undeva, poate curge din altă parte, s-o fi ivit ca o minune dumnezeiească vreun izvor în peretele din bucătărie.“ După negare a venit furia. „Fir-ar să fie, precis că l-au buşit oamenii ăia cînd l-au cărat pe scări. Ai naibii nemţi au început să facă şi ei lucruri de mîntuială!“ În a treia fază, a regretelor, mi-am făcut procese de conştiinţă că nu i-am citit cărţulia cu instrucţiuni, precis am făcut ceva nelalocul lui şi am stricat eu maşinăria. „Dar dacă luam mai bine frigiderul ăla italienesc... Uite aşa, cu filogermanismul ăsta nu mai văd nimic altceva în jur.“ La depresie şi acceptare n-am apucat să ajung pentru că cineva cu mai multă minte s-a gîndit să-l tragă un pic de la perete ca să vedem ce se întîmplă în spatele frigiderului. Un biet furtun ieşise de la locul lui. Un furtunel amărît, subţirel şi transparent a fost în stare să sape la temelia credinţei noastre că marfa nemţească e marfă nemţească.
Şi nu ştiu cum, m-am gîndit la Klaus Iohannis. Nu-l văd bine nici pe ăsta. De la primarul iubit cu patru mandate, cu Sibiul trecut prin experienţa de capitală culturală, de la neamţul serios şi sobru, l-am coborît brusc la traficant de copii, Iohannis-şase-case, încurcat în procese cu Agenţia de Integritate. Da, i-au scos furtunul şi neamţului ăstuia.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
