Unde se termină patriotismul
„Dragă R.,
Îţi scrie un nomad etern care şi-a dorit toată viaţa să simtă că a prins rădăcini undeva şi că iubeşte profund acel undeva de oriunde îl va fi împins apoi viaţa. Ştii bine că îţi scrie cineva care şi-a dorit cu patimă să aibă o patrie, un individ paradoxal pentru că, în acelaşi timp, ar fi în stare să se simtă acasă în multe locuri ale lumii ăsteia. Mă uit acum la colţul de stradă pe care-l văd de la masa la care scriu. Îi cunosc toate pietrele din pavaj, ştiu bileţelele cu anunţuri lipite de stîlpul de iluminat, streaşina cam şubredă a casei de lîngă; le ştiu cu ochii închişi, le pot rememora, aerul de familiaritate al acestui loc e impregnat în creierul meu ca şleaurile săpate adînc în drum. De colţul ăsta mi-ar fi dor dacă aş pleca, ca de multe altele, strîns legate de mine; neînsemnate, modeste, nu stînci maiestuoase, nu plaiuri, nu pajişti cu margarete, nu. O zonă cu clădiri alandala, o stradă muncitorească din Berceni, nişte garduri sărăcăcioase de piatră, dobrogene – cam atît, un şir de tinichele preţioase înnădite de mine, pe care le voi tîrî cu zgomot oriunde aş ajunge în lumea asta. Dar divaghez... Dragul meu, sper că epistola asta te găseşte bine, în puteri şi cu spiritul sus. Sper că guta aia insuportabilă s-a mai descleştat din mîinile tale chinuite şi că poţi să duci la gură o ceaşcă de ceai. Şi uite cum sună scrisoarea asta, de parcă ar fi scris-o acum sute de ani vreun peregrin transilvan, sau muma lui Ştefan cel Mare, fir-ar a naibii să fie de şcoală asta a noastră băgată cu sila în cap. Dar iar divaghez... Voiam să-ţi spun că tînjeala asta, amorţeala şi langoarea şi dorul de secol 19 după o patrie anume m-au cuprins zilele trecute după o discuţie auzită întîmplător. Se făcea că cei care discutau erau patrioţi declaraţi, cetăţeni cu fruntea sus, chinuiţi necontenit de ideea unui odios rapt teritorial, cu identităţi clar definite, cu dragoste de plai, vatră, strămoşi, cetăţeni cu piepturile bombate. Cu Ucraina alături şi cu toată lumea asta razna – Sirii, Gaze, Hamaşi, ISIS-uri – veni vorba, în teorie, desigur, de posibilitatea unei mobilizări a cetăţenilor acestei ţări. Dragul meu R, aici se opreşte patriotismul. «Da ce, băi, pentru cine să mă duc eu la război? Pentru Ponta? Pentru Băsescu? Nu-s acasă pentru nimeni la nici o mobilizare, ce-mi dă mie, bă, ţara asta ca să mor pentru ea?» Şi atunci, dragul tău nomad, care tînjeşte după Drumul Taberei atunci cînd se simte ca peştele în apă printr-un plictisitor de comod orăşel german, s-a simţit gata să pună uniforma şi să plece la război. Caraghios, desigur, dar tu cunoşti loialităţile şi cavalerismele ridicole care mă animă, tu mă poţi ierta şi înţelege, dragă R. Cum mai e ţesătura asta socială în care sîntem prinşi? Ce ideal comun ne poate anima la o adică? Care bun comun, consolidat în mulţi ani de democraţie? Ce anume – o persoană, un serviciu public, o instituţie care să nu işte nesfîrşite discuţii contradictorii – cîtă solidaritate poate strînge în jurul ei? Cum a ajuns ţesătura noastră socială, dragă R., cu ochiurile atît de largi şi laxe, ca un ciorap cu firele duse, că uite cum cădem naibii din ea, jos, foarte jos şi în mare viteză. Dar iar încep să devin penibil, dragă prietene, amice, camaradule. Închei cu povestea unui domn istorisită mie de amicul nostru comun, A. Acest domn îi spune, la un moment dat, unui tînar de etnie germană (întîmplător germană, omul putea la fel de bine să fie bulgar, aromân sau turc), îi spune deci prieteneşte că el, tînărul, n-are cum simţi româneşte. Că n-are cum să fie patriot adevărat. Acel tînăr era proaspăt înrolat în armata obligatorie de dinainte de ’89. Domnul cu pricina abia îşi scutise propriul fiu de respectiva armată. Făcuse foarte bine, poate, aia nu era armată, era o bătaie de joc, dar mă gîndesc că ar fi putut măcar să tacă, nu-i aşa, dragul meu R.? Te sărut pe frunte, îţi doresc o toamnă glorioasă şi blîndă,
S.“
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
