Momente de cumpănă
N-aş putea să spun – şi nici nu mi-aş dori să pot zice – că am trecut pînă acum în vreun fel pe lîngă moarte. Mi s-a părut însă că am trecut printr-o situaţie înspăimîntătoare într-un zbor cu avionul, cînd pilotul a ratat aterizarea, pe o furtună oribilă.
Nu ţin minte ca la începuturi să-mi fi fost frică, măcar o clipă, de zbor. În inconştienţa începătorului, probabil, mă distrau teribil golurile de aer şi hîţînările turbulenţelor. Apoi, habar n-am cum, teama a început să rîcîie din ce în ce mai adînc. M-oi fi uitat prea mult la documentarele acelea de pe Discovery care disecă pe îndelete zboruri definitiv şi tragic ratate – mi-am zis. Dar pînă la aterizarea asta nefericită, n-am realizat că, de fapt, mă sperie pînă la muţenie momentele teribile de dinaintea finalului. Minutele, clipele, secundele de dinaintea dezastrului. Ce naiba faci atunci? Ţipi, leşini, îl sugrumi p-ăla de lîngă tine, te agăţi de stewardesă, te rogi, rîzi, cînţi, cam ce faci? Eu una mi-am dat seama că aş face orice să-mi păstrez măcar o aparenţă de, cum să-i zic, de persoană compusă, dacă vreţi. Aşa că, nu rîdeţi, m-am prefăcut că dorm. Am închis ochii şi atît.
Avionul trebuia să aterizeze în jur de 12 noaptea, pe un cer drăcesc, străluminat cînd şi cînd de fulgere spectaculoase. Vînt din lateral şi ploaie cu nemiluita. Oricum, minute bune pînă la aterizare, toată lumea a fost zguduită bine, în avionul care părea că trosneşte din toate încheieturile. În burţile tuturor se clătina temeinic sandvişul auster al Lufthansa. Apoi avionul a părut că o ia otova cu botul în jos, viteza părea grozavă, ploaia biciuia cu furie, unghiul de înclinaţie nu părea deloc în regulă, iar aripile – o născocire origami. Picajul ăsta a fost îngrozitor. Cineva s-a speriat cu voce tare, altcineva a început să povestească cu haioşenie ostentativă o întîmplare oarecare, multă lume a tăcut brusc, iar eu, cum vă spuneam, cică dormeam. Mi-aş fi dorit enorm ca, dacă e să se întîmple totuşi ceva, să se întîmple repede, în fracţiuni de secundă şi fără dureri. Nu ştiu de ce simţeam nevoia să împart cu ceilalţi o moarte demnă, habar n-am, eventual să mă găsească la final stînd dreaptă pe scaunul ăla, cu centura de siguranţă încă prinsă, dacă se poate cu gura închisă, vă rog. Gîndul ăsta, în toată grozăvenia lui, m-a făcut să zîmbesc. Am rîs un pic de mine: dar n-ai vrea tu mai bine să te găsească direct pe un piedestal, eventual călare, fluturînd o sabie glorioasă spre orizont? Sau aşezată picior peste picior pe scaunul ăsta şi cu un deget la frunte – semn suprem al concentrării intelectuale? Gîndul unui cap sucit la spate, sau al mîinilor şi picioarelor răspîndite în lanul de jos nu-mi dădea însă pace.
După picajul care a părut fără sfîrşit, avionul a luat-o la fel de brusc în sus, căpitanul ne-a anunţat că s-a ratat aterizarea; pînă la urmă, după o a doua încercare, am ajuns-evident-cu bine.
Ce-i face pe oameni să se gîndească la cele mai năstruşnice chestii cînd se află în pericol? Îţi faci manichiura înainte de a merge la spital. Te fardezi înainte de o operaţie grea. Doar nu crezi că anestezistul are timp să observe că te-ai dat cu rimel. Sau poate că da, habar n-am. O fi şi asta o măsură de protecţie. Te asiguri că e totul în regulă, că lucrurile n-au cum să se schimbe din rău în mai rău, că eşti compus şi de pe lumea asta. Că dai bine, aşa vulnerabil cum eşti.
Sînt oameni îngroziţi că i-ar putea călca maşina în ziua în care au ieşit din casă în tricoul ăla ponosit. În ziua în care au pe ei chiloţii cu elasticul lărgit. Sînt oameni care păţesc ceva îngrozitor şi nu se pot gîndi decît la ţeava care picură în bucătărie sau la factura de telefon rămasă neplătită. Circula pe vremuri o legendă urbană cu o femeie care se duce la ortoped pentru că nu ştiu ce probleme avea la un picior. Cînd medicul îi cere să i-l vadă şi pe celălalt, femeia cică i-ar fi răspuns îngrozită: „Domnule doctor, la celălalt nu m-am pregătit.“ Plauzibil, aşa-i?
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
