Salată de boeuf noir style - iubitorilor de Raymond Chandler şi alţii asemenea lui
Era o seară tîrzie de iarnă iar felinarul din colţul străzii arăta ca un bolnav de hepatită. Trăsesem pe frunte un fes negru, gros, purtam geaca de piele pe care o aveam din liceu, iar în picioare aveam Ugg-şii. Eram sobră, alertă şi hotărîtă şi nu-mi păsa dacă se observă sau nu. O aşteptam pe Maria. Urma să luăm o decizie grea, iar seara arăta deja ca un şarpe negru ascuns într-un tunel neluminat.
***
Maria zăcea într-o rînă, mîinile ei subţiri, ca nişte ramuri uscate de copac se odihneau de-a lungul trupului. Cîteva fire de păr roşcat ondulat i se lipiseră de frunte ca nişte viermuşi imobili pe o lespede albă de piatră. Lîngă ea, nedesfăcută, o pungă de mazăre congelată care începuse acum să se dezgheţe.
Camera părea în ordine. Obsesia Mariei pentru tot soiul de decoraţiuni umplea fiecare colţ, fiecare dulap şi fiecare masă. Pe covorul maroniu care părea împletit de o armată de bijutieri dislexici, modelele complicate îmi jucau abrupt în faţa ochilor. Mă cuprinsese o senzaţie acută de vomă şi-mi simţeam stomacul strîns parcă de menghina uşilor de la metrou, în Victoriei, într-o zi aglomerată. Pe geamurile apartamentului se lipise o pîclă grea iar oraşul lărmuia stins. Am privit spre clădirea de vizavi. Un tînăr în maieu, un soi de Marlon Brando tînăr, în dezordine, fuma la geam o ţigară. Am auzit un zgomot. Maria începea să se trezească. Şi-a mişcat încet braţele subţiri, a oftat. „Ce faci?“, am întrebat-o cu ochii spre punga de mazăre topită. „Mi s-a umflat măseaua“, mi-a zis, „am pus ceva rece acolo, să treacă.“ M-am uitat la faţa ei. Nu părea nimic în neregulă. Maria avea ochii cleioşi de somn şi vorbea ca după o boală grea. „Nu mai putem face nimic cu mazărea asta“, i-am zis sec. Cuvintele mele au căzut ca o sentinţă implacabilă în liniştea încăperii. „Asta e“, mi-a răspuns Maria, „nu mai facem salată de boeuf cu mazăre.“
***
Ne hotărîserăm destul de greu în acel decembrie uscat – eu, Maria şi Alexandra – să facem acea salată. Ştiau că nu suport mazărea în compoziţia aia; ele două erau pro-mazăre. N-am avut ce face, am cedat majorităţii, după o convorbire în care tensiunea colcăia aşa cum fierbe revolta într-o închisoare. Alexandra era înaltă, impunătoare şi hotărîtă. Avea un păr negru, lung, cu o cărare perfectă pe mijloc, şi nişte ochi înguşti, verzi şi scăpărători. O fată amazoană, bătăioasă ca furtuna. Maria era cea delicată şi cea care încerca să aplaneze conflictele. Apoi Alexandra n-a mai răspuns la telefoane. Oricît am sunat, oricît am căutat-o, parcă a intrat în pămînt. Între timp, lingava Maria parcă înviase. Parcă împrumutase ceva din personalitatea Alexandrei. După episodul cu durerea de dinţi, devenise alt om. „Facem fără mazăre“, mă anunţă brusc. „Dar Alexandra?“, am întrebat. O tăcere suspectă a cuprins încăperea, cu un zgomot alb.
* * *
Cartofii fierbeau sălbatic în acea după-amiază în care totul părea suspendat în aşteptarea ninsorii. Alături, aşezaţi milităreşte pe masă, rădăcinoasele: morcovii şi ţelina. În borcane mici aşteptau plutind în zemuri castraveţii muraţi şi ceva gogoşari. Tensiunea era imensă. Alexandra dispăruse fără urmă. Brusc, un zgomot infernal îmi zdrobi creierii. Maria apăsase butonul mixerului, fix lîngă urechea mea. „Să facem maioneza“, a zîmbit trist. Făcea o maioneză cum numai ea ştia, doar dintr-un gălbenuş crud şi ceva ulei. Mă uitam fascinată în castronul în care creştea văzînd cu ochii materia lucioasă şi gălbuie. „Lămîie“, mi-a zis brusc, eu am tresărit şi am scăpat o lingură din mînă. În alt vas fierbea bolborosind carnea de vită. Căpătase o culoare maronie ca depresia, iar fibrele animalului mort se umflaseră ca odgoanele. „Dar, totuşi, ce s-o fi întîmplat cu Alexandra?“, am întrebat întinzîndu-i lămîia. „Mai bine că facem fără mazăre“, a zis visător Maria, de parcă n-ar fi auzit nimic. Cu un cuţit greu a tăiat perfect o bucată de carne. În ochii ei am văzut nimicul.
