Vine o vreme
Cînd te laşi de fumat. Cînd iei încă o hotărîre care te aruncă brutal într-o lume în care nu mai locuisei vreme de vreo douăzeci de ani. În primă instanţă, hotărîrea care se copsese de ceva vreme înlăuntru, odată luată, m-a lovit în moalele capului. Îmi venea să mă tîngui lung, amarnic, cu mîinile puse pe cap, să jelesc o întreagă structură formală a lumii pe care, cu bună ştiinţă, o deconstruiam.
Se făcea fărîme un set de tabieturi perfecţionate pînă la ultimul gest, de-a lungul anilor. Prima cafea cu prima ţigară în liniştea dimineţii cînd ieşi încet din pîcla şi abandonul de sine al somnului. Primul fum aromat, greu, onctuos, generos şi eliberator. Odată cu el intrai încetul cu încetul în lumea reală care avea să capete culoare, contur şi direcţie.
Se ducea naibii un întreg ritm al cotidianului punctat în momentele lui de cotitură sau de respiro de cîte o ţigară. Suna telefonul, te apucai să vorbeşti şi aprindeai o ţigară. Veneai de undeva, aprindeai o ţigară. Ajungeai altundeva, sărbătoreai cu o ţigară. Făceai un duş – o ţigară. Ieşeai de la un film, altă ţigară. Ba chiar, în ultimele minute ale filmului anticipai momentul dulce în care, după o pauză de două ore, puteai, în sfîrşit, să tragi cu sete fumul care ţi-a lipsit atît de mult.
Am fost unul dintre fumătorii exasperaţi de campania asta mondială anti-fumat. (Acest „am fost“, acest trecut implacabil, perfect, mă întristează iar în secunda în care îl scriu.) Am fost unul dintre fumătorii pasionaţi de ritual, de gust şi miros. Am fost dintre cei care s-au simţit literalmente jigniţi şi hărţuiţi de fotografiile dezgustătoare puse pe pachetele de ţigări şi de nazismul militanţilor anti-fumat. Astea nu s-au schimbat odată cu renunţatul la fumat. Pot deveni orice, dar nu un fost fumător convertit fanatic la religia anti-tabac. Un păcătos devenit sfînt peste noapte. O curvă canonizată. N-o să strîmb din nas atunci cînd o să stau în fumul altcuiva. N-o să mă apuc să pretind că brusc mă simt mai bine şi mai curată. N-o să mă apuc să pomenesc mîrlăneşte de dinţii şi unghiile îngălbenite ale fumătorilor. Habar n-am pe cine pot convinge astfel de argumente; ştiu că pe mine, ca fumător, toată insistenţa asta lipsită de inteligenţă mă enerva teribil. La fel cum mă enervau cuştile de sticlă din aeroporturi în care fumătorii stăteau ca nişte exemplare bizare urmăribile din toate unghiurile de oamenii relaxaţi care nu alergau ca nişte găini fără cap ca să găsească repede un loc de fumat între două avioane. Stăteam ca un parameci în borcan şi scoteam fum în văzul tuturor. Cuştile alea sînt prost ventilate. Mirosul din haine începea să te deranjeze chiar şi pe tine, fumător. Sînt gata să semnez şi acum o petiţie pentru condiţii mai bune.
Aşadar, cred că cel mai greu e să treci peste teama că devii altcineva. Odată spulberată, trădarea devine mai uşoară. Adio, dragă prietenă. Mi-a fost mai uşor să trec prin examenele de la facultate, cu tine? Poate, numai eu şi prietenele mele din acea vreme ştim cîte pauze ne prilejuiai şi ce pretext bun erai ca să-l lăsăm pe cine ştie care minor scriitor al unei literaturi minore să tînjească după noi, din paginile de curs lăsate deschise în acelaşi loc. Mi-ai fost alături cînd am trecut prin tot soiul de crize sentimentale de primă tinereţe, de pre-maturitate? Posibil, dar cine ştie la ce altceva m-aş fi gîndit dacă nu-mi ocupai atunci mîinile şi capul. Am fost împreună în nenumărate seri petrecute pe terasele bucureştene, cînd aveam nevoie de tine fără oprire şi mi te vălătuceai albastră prin bolţi de vie? Am fost. Am fost atît de mult împreună, încît am uitat cum sînt eu de una singură. Fără propteaua pe care mi-o oferi tu cu zîmbetul tău de scrum. Fără teama că o să rămîn fără tine în toiul noţii. Fără alergatul la ore imposibile să-mi fac provizii. În sfîrşit, fără banii aruncaţi pe tine, întreţinuta mea. Adio, mînca-te-ar strigile, că mult te-am iubit.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
