O felie de spital
Ştiu că s-a scris foarte mult, mai ales zilele astea, despre situaţia din spitale. Problemele de la Spitalul Judeţean din Ploieşti au umplut toate jurnalele de ştiri. Ceva lume a reacţionat de parcă ar fi auzit pentru prima oară de mizeria şi lipsurile în care se zbat deopotrivă pacienţii, dar şi personalul medical. Ce se întîmplă la Ploieşti e simptomatic pentru ce se întîmplă în toată ţara.
Nu am de gînd să vin şi eu cu înţelepciuni în plus la cele zise şi să propun metode inteligente de reformare (nu mă pricep), şi nici să critic un sistem care probabil ar trebui derulat la zero şi reconstruit total de acolo. O să vă povestesc însă ce am văzut în mai multe zile de mers într-un spital bucureştean, unde poţi să intri vizitator sănătos şi să ieşi cu nervii la pămînt.
Pe holurile spitalului pluteşte o teamă aproape palpabilă şi o nesiguranţă la fel. Lumea se adună încă de la 6-7 dimineaţa şi face coadă în faţa uşii vreunui medic specialist. Sînt oameni veniţi din toată ţara. Aproape 80% dintre pacienţii din spitalul în care am fost sînt din provincie. Îi înţeleg perfect. La Bucureşti sînt, se zice, medicii mai buni şi condiţiile, poate, un pic mai altfel. Cum să nu vrei ce e mai bun pentru mama, tatăl, copilul tău, cînd în joc e viaţa lui? O bună prietenă mi-a povestit că a avut o urgenţă undeva prin ţară, în oraşul de unde venea, iar medicul de gardă din seara aceea era fericit de beat. Îl ştia oraşul ca pe un cal breaz.
Lumea de la coadă sprijină pereţii unui hol îngust şi foşneşte în mîini tot soiul de analize. Izbucnesc certuri. Un bătrîn vrea să intre în faţă. Nu e lăsat. Spune că e bolnav. „Şi noi“, se aude un cor. Spune că e din provincie. „Şi noi“, răspunde corul. Spune că are programare. Da, corul... Medicul se grăbeşte, trebuie să ajungă la raportul de gardă, apoi intră în operaţii. Camera în care-i primeşte, mai puţin de cinci minute, pe oameni e cît o debara în care se ţin măturile. Discuţia se poartă în picioare, cine pricepe ceva din ce i se spune – bine, cine nu – nu. Pe alt hol, scaunele sînt rare. Vreo patru la zeci de oameni care mişună ba să se interneze, ba să aştepte pe cineva să iasă din operaţie, ba să intre să viziteze un bolnav. Nu există spaţii special amenajate pentru aşteptare. În spaţiul deschis şuieră vîntul. Îţi îngheaţă picioarele în cizme. Toată lumea e în paltoane, cu căciulile pe cap. Pe acelaşi hol sînt scoşi operaţii de la Terapie intensivă, abia acoperiţi cu un cearşaf obosit. Picioarele goale, umerii aşijderea. Goi ca la facerea lumii. Sînt plimbaţi pe tărgi prin faţa celorlalţi, într-o totală lipsă de demnitate, sau aşteaptă, cu brancardierul, minute în şir în faţa unui lift care nu mai vine. În uşile căruia se mai bate din cînd în cînd cu pumnul. Închid ochii de jenă sau încerc să mă uit în altă parte. Din saloane apar cînd şi cînd internaţii în pijamale, care-şi tîrşîie papucii încercînd să se dezmorţească din zăcutul lingav în paturi. Unii cară după ei sonde sau pungi în care se scurge limfă amestecată cu sînge. Un altul umblă destul de repede, sprijinit în două bastoane.
Sînt mulţi bătrîni derutaţi, care aşteaptă să se interneze. Unii însoţiţi de rude mai tinere, care cunosc ba pe medicul cutare, asistenta cutare, ba sînt trimişi de cunoştinţe ale cunoştinţelor. Căci aşa e mai bine. În spital se vine cu teamă, oroare şi frică viscerală. Trebuie să ştii pe cineva. Face bine la psihic. Fiecare e pregătit să cotizeze cu sumele care se cunosc bine la bursa informală din spital.
În saloane nu se deschide niciodată geamul. Mirosul dulceag şi leşios îţi taie picioarele. În camerele cît o bucătărie sînt îngrămădite şase, ba chiar opt paturi. Culoarea saltelelor e dubioasă, cea a pernelor – aşijderea. Mustesc a suferinţe învechite.
Nu-s medicamente, unguente banale şi nici leucoplast. Dacă plăteşti o infirmieră să aducă, sînt. Ieşi de-acolo golit de viaţă. Pe Magheru ard luminiţe de Crăciun.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
