Două întîmplări
În duminica de Paşti, puţin înainte de prînzişor, oraşul era gol. Prin Romană, terasele de la McDonald’s şi de la KFC erau însă aproape pline de adolescenţii scăpaţi în soare, zburdînd liberi printre chiftele şi aripioare, după corvoada drobului şi a fripturii de miel la care strîmbaseră din nas. Rare maşinile, taxiuri – ioc. Nimic. Colţurile de stradă, galbene de atîtea maşini în aşteptare într-o zi normală, respirau aerisite. La telefon n-aveai şansă să găseşti o maşină, aplicaţiile mobile se împotmoleau leneşe.
În colţul din Amzei, unde am ajuns, după o lungă căutare, s-a ivit licărind a speranţă o pată galbenă. Un taxi. Gol. I-am făcut semn, omul a oprit, iar alături de noi a apărut fachireşte, de niciunde, o doamnă trecută bine de tinereţi. N-aveam absolut nici un chef să mă îmbrîncesc cu o cucoană respectabilă pentru un Pelican, dar nici să-i cedez locul parcă nu-mi venea. Noroc că doamna, care văzuse prea bine că taxiul a oprit la semnele noastre disperate, întreabă dacă nu cumva sîntem atît de drăguţi încît să împărţim drumul. Ea mergea undeva în Rosetti, noi mai departe, pe acelaşi drum – de ce nu?
Ne-am urcat în maşină. Doamna în faţă, lîngă şofer, noi în spate. „Mulţumesc“, zice, întorcînd jumătate de figură ridată, cu jumătate de nas rasat, o ureche lungită de un cercel greu, de agată sau onix, prins în marcasite, şi un ochi puternic rimelat şi încercuit cu khol. „Nu aveţi pentru ce“, zic, încercînd să-mi imaginez ambele jumătăţi ale feţei lipite cum se cuvine, exerciţiu din care mi-a ieşit o figură de care probabil că s-ar fi îndrăgostit Man Ray. „Azi sîntem cu toţii mai buni“, risc eu cu seriozitate. Întoarce jumătatea aia fabuloasă de faţă spre mine, zîmbeşte amabil, ascultă la fel de amabil remarca taximetristului, care a pomenit cum a cărat toată noaptea de Paşti „tineri care şi-au rupt capul prin cluburi“, şi, cu toată condescendenţa, participă de nevoie şi din bună creştere la conversaţie: „A ieşit scandal în noaptea de Înviere la Biserica Amzei“, zice. „Se pare că unii au furat din buzunarele oamenilor. Au ţipat, au strigat, a venit Poliţia, s-au înjurat. Iar apoi cineva, ştiţi cum e – insulta supremă – a ţipat «Comuniştilor!»“, încheie doamna povestirea, fix cînd şoferul frîna în rondul de la Rosetti. „Da, mulţumesc încă o dată“, spune şi îmi întinde o hîrtie de 10 lei. Nu ştiu cum se face că pe doamna de o eleganţă desăvîrşită şi maniere aşijderea n-a ajutat-o contextul, sau poate felul în care a întins hîrtia prinsă între arătătorul şi mijlociul încununate cu bonete roşu carmin de ojă lucioasă. Simţeam – poate exagerat – că-mi face o favoare. Mă numeam Suzzette şi aveam joia liberă să ies la plimbare în Cişmigiu, la întîlnire cu ordonanţele ofiţerilor. „Nu, nu“, am zis, „nici vorbă, vă rog.“ Doamna a insistat şi pînă la urmă a lăsat banii lîngă piciorul taximetristului, bucuria omului, să fie primit.
Cîteva ore mai tîrziu, dădeam a ieşi din casă şi moşmondeam ceva la uşa din stradă. Aud un mormăit, întorc capul – era homelesul nostru. Un domn înalt, cu părul alb, dar îngălbenit, nu-i cunosc încă istoria, dar o să-l întreb odată şi odată. Lumea îl ajută cu ceva bani şi mîncare, iar el caută în gunoaie. O face fără grabă, aşezat, pune toate secretele ascunse şi nefolosurile altora pe căprării, în plase, iar apoi, ce nu-i trebuie ajunge din nou la coş. A mormăit ceva neinteligibil, ziceam. Era prima oară cînd mi se adresa. „Poftim?“ Îl întreb încercînd să ghicesc ce l-o fi făcut să-mi spună ceva pentru prima oară. Tace puţin, se uită la mine şi mă întreabă şovăitor: „... A înviat... sau?“ „Aaaaa“, zic, şi aproape că urlu, deşi omul nu-i surd: „Adevărat a înviat!!“ El, bietul, îmi oferise o scăpare. De unde să ştie, poate eram atee, o agnostică neliniştită, o musulmană, o nebună. Mi-a dat răgaz să răsuflu şi mi-a urat în acelaşi timp. Aşa, el s-a liniştit că eu cred, iar eu cred că mă crede. Un soi de win-win, de data asta, cum ar veni.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
