S-a stricat
Omul stă crăcănat, cu mîinile în şolduri, şi se uită dezgustat la peretele băii. Pe jos zace o bormaşină, în praf ruginiu, de cărămidă măcinată şi faianţă zdrobită. „S-a ciobit“, îi spune proprietarului, care se holbează neîncrezător la cele două plăci de faianţă, scumpe, italieneşti, care arată acum de două ori mai scumpe – ca nişte cioburi preţioase, de vase romane, dezgropate cu greu în şantierul arheologic. Faianţa căutată cu lunile, pîndită, preţăluită din ochi prin ţinuturile fantastice ale gresiei şi chiuvetelor de baie, departe, în mitica Vale a Cascadelor, faianţa aşezată cu migală pe perete era acum ciobită în cel mai vizibil loc: chiar deasupra chiuvetei, unde omul cu bormaşina a vrut să dea nişte găuri pentru oglindă. „Cum adică s-a ciobit?“ îngaimă proprietarul faianţei. „Păi, cînd s-a dat gaura, a alunecat bormaşina şi s-a ciobit“, zice meşterul care făcuse paguba. Vorbea ca despre nimeni. Nu exista nici o persoană care a dat gaura cu bormaşina şi care a ciobit faianţa. Totul era un soi de faianţă vie, un glissando metafizic al unei bormaşini, o fatalitate, un fenomen al naturii. Ca atunci cînd constaţi simplu că ninge, fulgeră sau tună. S-a ciobit, s-a înseninat, cam aşa ceva. Fapta nu era atribuită, faianţa se ciobea din cauza unei misterioase însuşiri implicite, iar cu bormaşina se dădea generic.
E tare drăguţă partea asta neatribuibilă a faptelor. Poţi să tragi ca bezmeticul de un capac, fără să vezi că are o încuietoare mică, să-l faci ferfeniţă şi să spui senin: „S-a rupt.“ Poţi să bîrfeşti îngrozitor pe cineva, punînd în faţa suculentelor dezvăluiri pe inocentul „se spune că“... Poţi foarte bine să te duci la o şedinţă cu şefii, să zicem, să înghiţi cîteva urlete şi supărări că treaba nu merge bine şi să te întorci în birou, între colegi şi să spui că „şeful a zis să se facă“... „Să se facă“ e mai simplu decît „să facă X sau Y“. E atît de generos, încît responsabilităţile se pot pasa pe rînd şi într-o perioadă mai lungă de timp. Probabil că d-aia există chiar un banc din seria un neamţ, un chinez şi un român – cunoaşteţi genul. Dacă nu, nu vă obosesc povestindu-l pe îndelete (sînt un ascultător neatent şi un povestitor cu atît mai anost de bancuri), aşa că sar direct la poantă. Un neamţ, un chinez şi un român (cu variantele neamţ şi american, sau neamţ şi elveţian – mă rog, românul e de bază) sînt închişi într-o încăpere cu două bile de fier. Cei doi străini fac minuni din bilele alea; felurite maşinării şi alte isprăvi mecanice folositoare. Doar românul e găsit cu mîna la falcă, lîngă o singură bilă, vai de mama ei. Explicaţia eşecului românesc era aşa: „Una s-a stricat“ – zice românul – „şi una a dispărut.“
În contrast-pandant cu fatalistul „s-a“ e implicarea forţată a cuiva într-un amical plural. Un funcţionar îţi poate spune „haideţi să vedem ce putem face“, cînd tot ce trebuie el să facă e să-ţi dea o semnătură. Dar, înţelegeţi, efortul trebuie să fie conjugat. Tu ai nevoie de ceva, ai adus toate, absolut toate actele, totuşi, în echipă cu funcţionarul, trebuie să „vedeţi“ ce „puteţi“ face. Un medic voios vine lîngă patul unui bolnav din care ies vreo trei drenuri cu trei pungi pline de zemuri interioare şi întreabă zîmbind: „Ei, cum ne mai simţim azi?“ Cam ce poţi să răspunzi? Că ne simţim în general ca dracu, dar a doua personalitate a noastră e bine mersi, iar halatul alb îi vine ca turnat? Sau, nu ştiu, ajungi cu o mînă ferfeniţă la spital şi cineva plin de speranţă, ca un copil în faţa cadoului de Crăciun, te întreabă: „Dar ce avem noi aici?“ Păi ce să avem? Un deget făcut chisăliţă, dar n-are nimic, să ne bucurăm împreună de surpriză. Oricum, parcă e mai bine să te întrebe cineva plin de compasiune: „Ei, cum e, azi ne mai doare ficatul?“, decît să ai parte de implacabilul „s-a stricat“. Pluralul ăsta se poate folosi şi în gospodărie. Vă puteţi uita la cineva din familie şi să-l întrebaţi senin: „Ducem şi noi gunoiul?“
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
