Timp, plăcere, mîncare
Poate că vi s-a întîmplat uneori să uitaţi, pur şi simplu, să mîncaţi. Lucrurile şi treburile în care sînteţi atunci afundaţi pot fi atît de intense, atît de acaparante, posibil – atît de stresante că puteţi ignora o zi întreagă un subiect care ne consumă foarte mult timp şi imaginaţie – mîncarea.
Anul trecut, un tînăr inginer din San Francisco/Silicon Valley – hăituit poate de gîndul unor reuşite billgatesiene sau stevejobsiene – a lansat un soi de aliment, o hrană care poate să înlocuiască toate ciorbele, fripturile, îngheţatele şi burgerii lumii. Era vorba de un amestec de nutrienţi care se găsesc în mîncarea trebuincioasă omului, un amestec sub forma unui praf în care se pune, pur şi simplu, apă. Omul deconstruise mîncarea şi apoi o recompusese în ceva ce seamănă cu un shake bej. Sigur, ideea nu e nouă, ceva apropiat de praful de acum al ochelaristului computerist se mînca pe la începuturile călătoriilor în spaţiu. La un prînz, Gagarin s-a săturat cu nişte pastă de carne şi sos de ciocolată din cîteva tuburi care semănau cu cele de pastă de dinţi. Acum însă, astronauţii pot mînca în condiţii destul de bune cam orice le doreşte inima, exact ca pe Pămînt.
Praful inventat de tînăr a fost numit Soylent. De la celebrul film din 1973,
– mîncarea minune care putea să hrănească un pămînt suprapopulat, mîncarea care era făcută – paradoxal – tot din oameni.
Tînărul inginer e o persoană care nu are timp de pierdut. Lasă că n-are vreme de curăţat cartofi sau de spălat salate verzi, omul are o problemă chiar şi cu mersul la magazin, cumpăratul unui ceva îngheţat, cu pusul acelui ceva la microunde, iar apoi cu mîncatul lui. Şi-a imaginat că ideea va prinde. Şi a prins. Soylent a început să fie livrat de la începutul acestui an, iar doritorii au avut ceva de aşteptat la coadă. Pulberea amestecată cu apă prinde mai ales în rîndurile tinerilor care lucrează 60 de ore pe săptămînă, care n-au timp şi chef de gătit, cărora mîncarea le e destul de indiferentă şi care n-au bani de dat prin restaurante.
Poate că o parte dintre cei care habar n-au şi nu le pasă cît de bună e o sarma pătrunsă încetişor la cuptor ar putea trăi cu licoarea asta bej care înlocuieşte mîncarea. Poate că o bună parte dintre cei care mor de foame pe pămîntul ăsta s-ar putea hrăni la o adică cu un asemenea amestec – ieftin şi uşor de transportat, cu condiţia să aibă bieţii apă să amestece prafurile cu pricina. Drept e, însă, că ar cam dispărea jumătate din plăcerile cumulate ale lumii, odată cu dispariţia mîncării şi a tuturor gesturilor, a pregătirilor şi a ritualurilor care o înconjoară.
La fel, am rămîne şi cu extrem de mult timp la dispoziţie cu care n-am şti ce face. Nimeni nu e capabil să ducă o viaţă excepţională fără nici un fel de pauză. Poveştile din vacanţe n-ar mai avea nici un haz pentru că mare parte din ele sînt legate de un fel sau altul de mîncare de pe cine ştie unde. S-ar topi complet un subiect fierbinte al relaţiilor părinţi-copii. Îngrijorările universale ale oricărei mame se învîrt în jurul ideii că respectivul copil (matur) nu mănîncă, n-are ce mînca sau că nu se hrăneşte îndeajuns. Mesele în familie sau cu amicii ar deveni inutile – cine ce plăcere să aibă să împartă cu ceilalţi un pahar de cretă apoasă? Plăcerea gătitului împreună şi a tuturor discuţiilor iscate atunci şi după ar fi complet distrusă.
Prin iulie anul ăsta, un jurnalist american s-a apucat de un experiment – a vrut să vadă cum e să trăieşti o lună doar cu Soylent. Nemîncatul, ca nemîncatul, omul a suferit cel mai tare din cauza alienării sociale. După o lună de plictiseală şi de consumat un lichid inept, omul a mîncat pentru prima dată un măr. Se pare că a fost cel mai bun măr din viaţa lui.
Totuşi, nu mă pot opri să nu remarc şi o latură bună a acestui aliment. Chiar creatorul ei, tînărul pe care-l aleargă timpul din spate, a zis-o: „E fără gluten, vegană şi halal.“ Zic că ar rezolva dintr-un foc o grămadă de probleme ale lumii în care trăim.
