Copii la crîşmă
Decorul era tipic unei cîrciumi care strică definitiv o casă mare, interbelică. O casă într-adevăr frumoasă, în sensul pur al cuvîntului, indiferent cărei epoci ar fi aparţinut şi dincolo de toate nostalgiile care-i lasă pe mulţi în visare oarbă, doar la auzul cuvîntului „interbelic“. Spaţii mari, tavane înalte, o scară monumentală, cu o minunată balustradă de lemn sculptat. În rest, imaginaţia decoratorului o umpluse de canapele dubioase de vinilin şi de tablouri imense – o combinaţie indigestă de budoar deocheat şi crescătorie de animale de casă.
Înăuntru – multă lume, fum, zgomot, muzică, peste toate astea, antren. Eram la o masă cu nişte amici şi tocmai ne amuzam pe seama unuia dintre tablouri, în care o domnişoară cu picioare lungi îşi ascundea scurtimea fustei cu un soi de ursuleţ de pluş sau aşa ceva. În altul, un băiat revărsat pe o canapea e flancat de alte două domnişoare, cu aspect de spioance rusoaice, într-un film în care, pentru veridicitate, se vorbeşte o engleză cu accent slav. Rîdeam şi ne vedeam de berile noastre, cînd toată larma a fost spartă brusc de un chiot ascuţit de copil. O fetiţă care nu părea să aibă mai mult de 2 ani se plictisea cumplit la o masă de vreo şapte-opt persoane, de lîngă noi. Să fi fost trecut de 9 seara, copilul era, evident, obosit. Cineva de la masă – poate tatăl – s-a ridicat şi a început să distreze copilul. L-a uguit, l-a bibilit, s-a alergat un pic cu el între mese, l-a suit pe umeri şi a alergat el însuşi de-a latul crîşmei cu fetiţa plictisită, somnoroasă, plină de nervi.
N-am absolut nici o problemă cu modul în care aleg unii să-şi vadă de copiii lor. Încerc să mă ţin departe de dispute legate de parenting, sau cum i-o mai zice, pentru că ştiu că e riscant, şi-apoi, ce treabă să am eu cu subiectul ăsta? Recunosc însă că prezenţa acelui biet copil, în acele condiţii, la crîşmă, mi s-a părut deplasată. Cunosc şi persoane mult mai categorice, care strîmbă imediat din nas cum văd picior de copil în circumstanţe mai puţin neobişnuite. Eu sînt doar un om care a reuşit să stea absolut calm două ore şi jumătate de zbor cu avionul, răstimp în care un copil aşezat în spatele scaunului meu a lovit necontenit spătarul cu picioarele şi a urlat neostoit, pînă la vomă, tot drumul. Acolo chiar n-aveai ce face. Părinţii păreau, la rîndul lor, excedaţi, drumul trebuia făcut şi, oricît de neplăcută era situaţia, nu era loc de comentat.
Sînt însă cîteva locuri în care un copil mic nu prea are ce căuta. La crîşmă, seara tîrziu. La Operă, unde se va plictisi îngrozitor. La o lectură de poezie contemporană. La Nymphomaniac, la mall.
Îmi spun amicii mei care au copii, că, odată devenit părinte, viaţa ta socială aşa cum era pînă în acel moment e dusă pe vecie. Geaba bone, bunici sau hotărîre din partea cuplului respectiv că lucrurile n-or să stea chiar aşa. Chiar aşa stau. Am prieteni buni cu care nu m-am văzut cu lunile, după ce au avut primul copil. Iar cînd au ridicat copilul mărişor, făceau cu schimbul să se mai vadă cu prietenii. Şi nici atunci nu era cine ştie ce relaxare. Telefoanele pe care le aveau lipite de mînă sunau pentru că cel mic nu mînca, tuşea, se stricase rău la burtă sau picase în cap de pe scăunel. Plecau val-vîrtej, sub privirile miloase ale amicilor cheflii. Intrau apoi într-un vîrtej de grădiniţe, lecţii de nu ştiu ce şi vacanţe prin staţiuni prietenoase, cu piscine mici, laolaltă cu alţi amici care au copii.
Una e să stai vara pe o terasă cu cel mic, să-i dai un suc şi ce-o fi, şi să-l duci acasă, alta e să-l bagi noaptea, în fum şi gălăgie, şi tot tu să te miri că se uită lumea cu arţag la tine.
Dar şi pe la terase se pot face nefăcute. Cunosc pe cineva care a fost uitat de taică-su, cu landou cu tot, la crîşma din cartier, pe lîngă jardinierele cu muşcate. Pînă să se prindă omul că a plecat fără copil acasă, toţi chefliii de acolo l-au distrat pe puşti. L-a găsit taică-su rîzînd cu gura pînă la urechi. Vedeţi, mai sîntem şi noi, pierde-vară ăştia, buni la ceva.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
