Copiii mileniului
E un băieţel simpatic. Să aibă vreo 9-10 ani şi o expresie gravă aşternută pe faţă. Nu ştiu de unde vine gravitatea aia. Să fie doar trăsăturile – o feţişoară triunghiulară, mai degrabă smeadă, cu pielea încă desăvîrşit de fină şi ochii aurii-verzi, ireal de limpezi? Să fie aerul de o siguranţă extrem de naturală pe care-l respiră?
Copilul e cu maică-sa în avion şi nu-i pentru prima dată într-o asemenea împrejurare. Îşi pune conştiincios centura de siguranţă, o ajustează de la cataramă, stă corect în scaunul care-i vine cam mare şi îndreaptă ochii către maică-sa. „Vrei tableta?“, îl întreabă femeia pe care o ghicesc educată şi cam snoabă, din ton şi pronunţie. Ăsta mic dă din cap că „da“. „Dar să ştii că aici n-ai uaifai, ai jocuri la care n-ai nevoie de asta?“, continuă maică-sa. Ăl mic dă din cap că „da“. Are jocuri offline şi totul e sub control, să i se dea odată tableta. N-o spune, e prea politicos ca să facă aşa ceva.
Lumea e aşezată de mult, fiecare e pe locul lui, avionul o ia spre decolare, unii sînt relaxaţi şi privesc pe geam, alţii se apucă să răsfoiască o revistă, pe unii îi simţi că-şi fac cruci în cerul gurii, puştiul solemn s-a plictisit deja de tabletă. Se uită la maică-sa, se uită în buzunarul scaunului din faţă, ia o revistă internă a companiei, „Bitte nu ştiu ce“ scrie mare pe o reclamă colorată la o brăţară care-ţi monitorizează caloriile consumate şi glicemia. „De ce nu scrie în engleză?“, o întreabă pe maică-sa, care-i spune că e revista unei companii germane. O pune la loc în buzunarul din faţă şi apoi se uită la mine. Îi susţin preţ de cîteva secunde privirea aurie-verde pînă cînd puştiul întoarce firesc capul, atras de altceva. În milisecundele cît întorcea capul, imaginea mea, a omului care stătea pe scaun lîngă el, era ştearsă definitiv din memorie.
La venirea stewardeselor, şi-a coborît măsuţa din timp, a cerut răspicat ciocolată caldă, şi-a mîncat gustarea şi a mai vrut o ciocolată, pe care a cerut-o ridicîndu-se un pic în picioare şi agitînd pe sus două degete ca să-l vadă domnişoara care servea. Puştiul era călătorit în lume. A făcut toate astea cu o nonşalanţă pe care i-am invidiat-o sincer. Uite-l, n-are nici 10 ani, dar e deja un călător cu experienţă. Ştie ce i se cuvine şi aşteaptă să primească ce i se cuvine. La vîrsta lui nu văzusem un avion adevărat decît la televizor. Nici acum, mare, nu mă pot compara cu prichindelul ăsta. Ia uite ce relaxat stă în scaun. Eu mă surprind crispată, cu toţi muşchii spatelui încordaţi.
Îmi lipseşte, fizic şi mental, relaxarea generaţiei Y. Aşa-zişii millennials, cei născuţi între anii ’80 şi 2000 şi ceva. Ruptura de generaţie e imensă. Schimbările sînt galopante. Mă uit la copilul ăsta şi cobor ochii în cartea pe care o ţin în poală. O scurta istorie a progresului a lui Ronald Wright. Paleoliticul a durat 99,5% din întreaga existenţă umană. După aia lucrurile au căpătat o viteză ameţitoare, remarcă omul.
Sigur că da. Copiii ăştia s-au născut cu tabletele în mînă. Fac mai multe chestii deodată: îşi trimit mesaje pe telefon, mănîncă, ascultă muzică şi postează ceva pe Facebook. Am recitit adineaori fraza de mai sus şi mi-am dat seama că sună ca a unui om bătrîn. Pentru millennials chiar asta oi fi. Se uită la ăia care au sărit de 30 ca prin sticlă. Nu există. Îi văd absorbiţi de sine şi de generaţia lor. Îi văd extraordinar de inteligenţi, dar şi extraordinar de pretenţioşi. Îi văd într-o tinereţe fără memorie, o tinereţe inconştientă, lungită ca un gumilastic pînă la vîrste mari, crescuţi în ideea că sînt speciali, în sisteme de educaţie alternativă non-combat, dar şi în dezolarea unei vieţi din ce în ce mai aprige din care nu prea ştiu cum, cînd şi ce să aleagă.
În partea ailaltă a vieţii pîndeşte bătrîneţea bîntuită şi ea de absenţa memoriei şi a amintirii. E periculoasă. Fără memorie n-ai ce construi şi n-ai ce învăţa. Şi nici ce lăsa mai departe într-un limbaj apropiat de cei numiţi nativii digitali. Adică de ăştia micii, de după ’80.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
