O oră de relaxare
„Lăsaţi-vă mintea libeeeerăăăă, goliţi-vă capul de toate gîndurile rele şi urîteeee, relaxaţi-văăă, uitaţi de toooot… Concentraţi-vă doar pe trupul vostru, respiraţi adîîîînc… Inspiiiiir, expiiiir…“
Inspir-expir şi mă gîndesc că am ceva de făcut urgent cînd ajung la serviciu. Mi se pare brusc atît de presant că mi se cască un gol în capul pieptului. „Vaidecapulmeu, chestia aia trebuie făcută urgent!“ – mă loveşte brusc spaima lucrului care trebuie neapărat înfăptuit aici şi acum. Anxietatea mea pluteşte ca un paradox fără o aripă în sunetul unui pîrîu şi al unei ploi liniştite care curg împreună din două boxe aşezate pe podea. „E o ploaie uşoară de varăăăăă, stai întinsă pe iarba proaspătă şi verdeeee, undeva la adăpost şi asculţi ploaiaaaa…“ O ascult pe domnişoara care stă o saltea mai în faţă de mine cum întreabă agitată a cui e cheia de la dulapul cu numărul 37. Inspiiiir-expiiir.
Mă uit în jos şi mă gîndesc că degetele de la picioare sînt foarte caraghioase. Uite, ale mele stau acum răsfirate pe salteaua asta de yoga în încercarea disperată de a-mi menţine echilibrul definitiv stricat de atîta stat cu fundul pe scaun. Inspir-expir şi centrul meu de greutate oscilează nebun de sus în jos, de jos în sus, stabilizează-te odată, ce naiba, doar nu ai 100 de ani. Degetele de la picioare, da. Caraghioase la toată lumea. N-am văzut în viaţa mea un deget de la picior care să arate bine. Mai ales alea mici sînt oribile, n-au pic de demnitate. Par un apendice lăsat de izbelişte la marginea trupului cu unghiuţele minuscule vopsite carmin şi roz neon.
„Puneţi talpă lîngă talpă, îndreptaţi spatele, mîinile suuuus…“ Asta e aşa-numita poziţie a muntelui. Te întinzi, mîinile sînt deasupra capului, picioarele lipite, închizi ochii – ce poate fi mai simplu? – şi iar te dezechilibrezi. Îţi dai seama că fluidele vitale circulă cu valuri prin instalaţiile trupului tău. Fir-ar să fie, nu poţi să-l echilibrezi neam. Făceai mişto de ăştia cu poziţiile lor. Ha-ha, maimuţăreai diverse poziţii şi icneai din piept unind degetele în cerc: „Ommmmm…“ Poftim şi
acum, cînd nu eşti în stare să stai locului aliniată fără să-ţi tremure genunchii. „Goleşte-ţi minteaaaa…“ – o auzi iar pe instructoare. N-ai ce să goleşti. Mintea ta e la fel de neantrenată pentru repaus ca trupul. Nu lasă nimic de la ea. Se agaţă cu unghii disperate de problemele de la muncă, de detalii fără importanţă din imediata apropiere, de reuniunea de familie de duminică, atunci cînd o să fii tu gazdă. „Ce găteeesc? Oare ce să găteeesc? Un sufleu de dovlecei şi ceva carne. Ce carne? Pui? Să mă duc să iau nişte pui de la Mega-ul ăla mare…“
„Aşezaţi talpă lîngă talpă, mîinile unite suuuus, ridicaţi uşor piciorul drept şi sprijiniţi talpa pe gamba stîngă…“ „Şniţel, nu, nu fac iar şniţel, ar trebui ceva mai cu imaginaţie, hai, mă, mai încearcă şi altceva! Ia uite că reuşesc să stau cu talpa aşa sprijinită de celălalt picior. Ia te uită, e chiar mai comod…“ – apuc să zic, cînd un gînd îmi taie iar zenul şi tot echilibrul: „Mi-am uitat telefonul acasă!!! Trebuia să sun neapărat undeva cînd ieşeam de la sală. Unde mi-o fi fost capul, fir-ar creierul meu intrat în zen să-mi fieee!“ Bănuiesc că pe faţa mea se vede din afară o încordare maximă. Sunetul ploii din boxe cade peste noi toate, iar amărîtul meu de suflet nu se poate ridica mai sus de telefoane şi şniţele. „Cu pesmet, cu făină? Păi, n-am zis că nu fac şniţele? Ia să încerc un cordon bleu. Mă uit pe net şi văd cum se face.“
Peste vreo două ore stau în faţa unui ins neplăcut într-o împrejurare formală. Insul neplăcut îmi zice chestii neplăcute, nişte chestii trebuie făcute, altele trebuie plătite. La mine în cap plouă liniştit şi curge un pîrîiaş. Îi zîmbesc omului care probabil că bănuieşte că-s dusă cu pluta sau că-s mai slabă de minte, ceva. Fir-ar să fie, am reuşit! Îi arăt insului un imaginar deget mijlociu ridicat ţeapăn. „Sînt zen, băăăăăi!“
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
