Moşi şi babe
„Domnule, erau două babe în tramvai… nu se mai auzea nimeni de ele.“ Treaba asta o spune maică-mea, care, tehnic, e şi ea o babă. Drept e că o spunea cu amuzamentul şi cu lejeritatea unui gras care face glume cu graşi, a unui evreu care face glume cu evrei sau a unei babe care rîde de babe. La fel de drept e că societatea asta a noastră n-are deloc răbdare cu bătrînii ei. Aşa cum n-are răbdare şi nici prea multă înţelegere pentru ăştilalţi, pe care îi vede a fi altfel; străini, ciudaţi, prea mici, prea mari, prea galbeni, prea roz, prea negri, prea bolnavi, prea necredincioşi, prea drept-credincioşi sau prea artişti.
Mă surprind deseori vorbind ireverenţios şi pomenind, aşa, de moşi şi babe. N-am destulă răbdare cu ei şi mai fac uneori şi ceva glume proaste cu seniori şi treburi din astea. Sigur că le fac cu drag, dar tot glume proaste se cheamă că sînt. Sindromul, în cazul meu, nu e foarte grav, mă irită nespus ştirile în care „o bătrînă de 51 de ani“ nu ştiu ce a făcut şi la fel de mult mă exasperează ăia care n-au loc de bătrîni prin autobuze. („Te caută moartea p-acasă şi tu…“, genul ăsta, ştiţi dumneavoastră.) Dar, la fel de bine, mă mai trezesc zîmbind ca proasta, a amuzament nevolnic, cînd văd o doamnă de 60 de ani la yoga. Pentru că societatea asta nu m-a învăţat că moşii şi babele sînt cetăţeni perfect egali cu restul, că sînt oameni care se bucură normal de viaţă şi că nu trebuie trataţi ca nişte persoane trase deja pe dreapta, ca nişte ciulini care ţi s-au agăţat de şosete şi nici ca nişte persoane invalide şi cu mintea slabă. Nu m-a învăţat societatea chestia asta pentru că nici nu face nimic să-i trateze pe bătrîni firesc, cu reverenţa neostentativă pe care o merită oricine. (Mi se spune că nici cu ăilalţi nu se poartă mai bine, aşa că ce să mai ceri, că totul ar trebui să înceapă de la pensiile de rahat şi apoi să ne educăm, dar asta e altă discuţie lungă.)
E gerontofobie pe aici, oameni. Ai sărit de 50, eşti pa. Las’ că nu se mai uită nimeni la tine şi pare că treci ca o umbră neobservată peste tot. Dar nu te mai angajează nimeni la 50 de ani – cînd totuşi omul e în deplinătatea tuturor forţelor sale. Ăştia de 20 de ani vorbesc de improbabila vîrstă de 40 ca despre alieni – ceva extrem de îndepărtat, neguros, indefinit şi în general nasol. Auzi fete de liceu prin metrou care-şi zic amuzate una alteia: „Nu-i tînăr, fatăăh, are 40 de ani!“ I-auzi de vezi, cum zice nea Costică, de iese cu ciurda de pisici leneşe după el pe stradă, la mine. Şi el, moş, desigur.
La 40 eşti deja copt şi fezandat, la 50 nu exişti, la 60 începe lumea să-ţi mai dea locul prin tramvaie, la 70 te caută moartea pe acasă şi ar cam trebui să-ţi închei socotelile, la 80 începi să devii o ciudăţenie, iar la 90… la 90 faci piese de teatru, nu ştiu. Pe afară, unde pensiile nu-s o bătaie de joc, îşi începe lumea viaţa abia după ce scapă definitiv de slujbă. N-ai loc de moşi şi babe occidentale prin muzeele lumii. Şi e foarte bine. Sper din tot sufletul să mă găsească bătrîneţea în liga lor. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.
Drept e acum că mai găseşti şi multă lume în vîrstă care se victimizează cu mare plăcere. Cum era bunică-mea, de pildă. Cînd îi convenea era verde şi în putere, cînd nu, avea nevoie de toată asistenţa şi ajutorul ălora mai tineri. Nu vă spun cîtă ruşine am îndurat cînd plecam cu ea, cu troleul, într-una din nesfîrşitele ei vizite la una din babele din gaşcă. Dacă vreun puşti nu-i ceda scaunul încă de cînd punea Măria Sa piciorul în mijlocul de transport, se ducea ea ţintă la nefericit şi-i zicea (în tătară) că ar fi tare frumos dacă ar vrea să se ridice ca să stea ea. Ăla făcea ochii mari, înţelegea, nu înţelegea, se ridica totuşi, iar eu intram în pămînt de ruşine. După asta, bunică-mea se mai şi conversa public cu mine în aceeaşi limbă a noastră – tătara. Ruşinea copilului neterminat care eram era dublă: vorbeam altceva decît româna şi însoţeam o babă.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
