Improvizaţii
Iarna trecută ni s-a defectat un rezervor de apă aflat la granița unei zone comune cu a vecinului. Defecțiunea era una minoră – scăpase un cîrlig de metal care ținea flotorul în loc. Îndeajuns însă ca apa să dea pe dinafară pe un frig crîncen. Sîntem doi în gospodăria noastră, amîndoi la fel de pricepuți în a ne pierde degetele sub lovitura ciocanului și în a nu înțelege mecanismul preparării unui glet. Cuvîntul obărtailer folosit prin zona chiuvetelor ne face să chicotim. Așa stînd lucrurile, eu am fost cea care și-a suflecat mînecile ca să repare acel flotor, căci doar mie mi-ar fi încăput mîinile acolo și, altminteri, am fi ajuns și noi, și vecinii să fim prinși ca niște pești nefericiți în iazul înghețat finalmente bocnă al revărsării de apă.
Surprinzător, am și înțeles care era cauza nenorocirii – cîrligul dispăruse, iar bila aia rotundă – flotorul – făcea ce știa; plutea liber prin rezervor. L-am pescuit și l-am prins la locul lui, la capătul unei tije de metal, cu o panglicuță frumoasă, un bordo minunat cu care fuseseră legate odinioară niște flori. Asta găsisem la îndemînă. Flotorul și-a revenit, apa n-a mai dat pe dinafară, ne-am calmat cu toții, iar pe fața mea a lucit mîndria: mă descurcasem. Și azi, în rezervor, flotorul poartă o fundiță de satin bordo. Cînd o putrezi, ne inundăm iar și noi, și vecinii.
Acu’ niște ani aveam un vecin, pe nea Petrică. Omul era campionul improvizațiilor. Curtea lui arăta ca un bazar halucinant. Clanța porții de la intrare rivaliza cu mecanismele complicate pe care le-am văzut la porțile vechi din cetățile săsești. Se strica la două zile și, tot la două zile, era reparată, moment în care primea niște bazaconii în plus: ba un arc supradimensionat, ba un cui pus transversal ca să țină nu știu ce, ba o clanță cu model baroc care n-avea nici o legătură cu nimic, în fine, poarta lui nea Petrică arăta atît de dubios, că te-ai fi așteptat să sară la tine să te muște. Bănuiesc că era unul dintre motivele pentru care nu foarte multă lume îi trecea pragul. Petrică umbla prin cartier cu un soi de scuter modificat, un scuter cu portbagaj la spate făcut dintr-o ladă pusă pe niște roți mari, cauciucate. Nu știu cum reușea să meargă cu adunătura aia de fiare, nu-mi dau seama cu ce combustibil se tîra pe stradă minunea care lăsa în urmă un fumălău înecăcios, dar Petrică își făcea treaba cu ea. Căra sîrme, tablă ruginită, burlane vechi, bidoane goale și Dumnezeu mai știe ce, pe care le depozita apoi în curte. Un strîngător maniac, nea Petrică. Nu cred că avea nimic dintr-o bucată în casă, totul era improvizat din ceva. Dacă izbucnea, Doamne ferește, un foc la el în curte, ar fi ars tot Bucureștiul pînă spre Ilfov.
Mergeam pe vremea studenției la colegele mele care stăteau în cămin și le mîncam mîncarea făcută pe reșourile alea bine cunoscute – o bucată de BCA prin care trecea o rezistență. Pe reșouri precare se făceau cei mai buni cartofi prăjiți din oraș și tot la ele se încălzea lumea. Nu puține au fost accidentele casnice pricinuite de reșourile studențești. Nu știu acuma cum o mai fi, dar pe atunci aproape fiecare cameră avea o chestie din asta periculoasă de băgat în priză.
E tare drăguț atunci cînd te întîlnești cu străinii care cască ochii cît cepele cînd văd murăturile puse în pubelele de gunoi, motorul la Dacie lipit cu scotch, canalele fără capac semnalizate cu crengi din copac, mașini de cinci oameni din care ies cincisprezece, portbagaje căscate larg în goana mare din care răsar saci cu verze prinși în sfori, camioane cu țevi lungi depășind cu mult spațiul de stocare, semnalizate cu maioul ponosit al șoferului, legat la un capăt de țeavă, centrale de gaz puse în dulap și alte asemenea. E tare drăguț cînd te bate străinul ăla pe spate și zice că sînteți un popor extrem de interesant.
Și urnele noastre de votare sînt simpatice. Niște cutii precare din carton în care se taie o fantă cu cuțitul. În general, ce ne iese din ele tot a improvizație arată.
