Unul dintre noi căra o găleată cu lipici, iar noi, ceilalți, aveam în mîini pensule și afișe făcute sul. Muiam pensulele în găleată, dădeam pe locul cu pricina și apoi întindeam afișul cu figura aceea mare și strălucitoare, cu chelie și mustață, avînd grijă să nu fie strîmb și să nu facă cute.
La Viena mîncasem bine peste tot pe unde fusesem, ba, în unele locuri chiar excelent, și, oricum, nicăieri n-a fost ceva de reproșat. Dar aici... Aici era cu totul altceva. Părea o adevărată capcană, de genul celei întinse de moldoveni Abatelui de Marenne, în Zodia Cancerului.
Bacalaureatul care apare și ca titlu este, s-ar putea spune, doar un pretext, în spatele căruia e România de astăzi cu mai toate problemele ei. Spectatorul descoperă un adevărat tablou al vremurilor actuale. Recunoaștem totul, filmul fiind ca un fel de oglindă nedeformantă.
Şahul și tablele sînt cele două fețe obișnuite ale unei table de joc. Uneori, piesele de șah sînt cele care te încurcă la deschiderea tablei, așa cum spune o cunoscută vorbă, alteori pulurile și zarurile pentru table sînt date la o parte cu dispreț, în timp ce cutia e întoarsă cu pătratele albe și negre în sus.
Am ajuns ca în echipa națională de seniori, care deja a participat anul trecut la campionatul european, să avem un titular de 15 ani, ceea ce nu ar fi fost posibil fără o dezvoltare serioasă a șahului juvenil. Se numește Bogdan Deac, are ELO 2501 și două norme de mare maestru internațional.
La table nu există regula pièce touchée, pièce jouée. Ai dreptul să vizualizezi eventuala poziție viitoare, dar cu condiția să pui piesa la loc înainte de a lua decizia finală. Nu există nici un timp maxim pentru o mutare. Regulamentul spune că trebuie să te încadrezi într-un timp care să nu-l deranjeze pe adversar.
Marți e ziua cea mai bună ca să dai ochii cu jucătorii de table. Dacă pe șahiști probabil că nu‑i interesează prea mult ziua săptămînii, pentru tablagii ea are o semnificație specială. Așa că, marți fiind, mă îndrept plin de curiozitate spre locul cu pricina.
Prin aerul călduț și luminos al dimineții, dinspre canal răzbate o romanță cîntată de Jean Moscopol. Un barcagiu care acostase acolo se delecta ascultînd-o la ora aceea foarte matinală. Parcă știam de undeva că timpul e altfel la Sulina.
În magazinele vieneze se găsesc şi pantofi cu jumătăţi de număr. La noi nu mai există aşa ceva de pe vremea lui Ceauşescu. Nu că în comunism ar fi fost vreun fel de rai al încălţărilor (ba dimpotrivă), dar măcar conceptul de jumătate de număr exista. De ce l-am pierdut?
Recent, ultimul ministru a propus mărirea numărului de ore în care elevii să stea la școală. Cu alte cuvinte, ar fi un cîștig pentru elevi dacă ar sta mai multe ore la o școală bună, cu profesori interesanți, și o pierdere dacă ar fi nevoiți să stea mai multe ore într-o școală proastă, unde se plictisesc.
Cînd, în campania electorală din 2000, Marian Munteanu a apărut la braţ cu Virgil Măgureanu, cu un partid şi cu un program naţionalist, ce să mai crezi…
Ştim bine ce s-a întîmplat cu infrastructura turistică românească după 1989. Nu că înainte ar fi fost cine ştie ce, dar şi puţinul de atunci a ajuns în mare parte în ruină. Staţiunile de pe litoral au trecut parcă printr-un adevărat dezastru, Olimpul fiind exemplul cel mai săritor în ochi.
Îl ştiu din vedere de foarte multă vreme, de prin cartier. E un domn cu burtă, chelie şi favoriţi. Pe vremuri umbla îmbrăcat numai în costum, cu mîinile la spate, întotdeauna îngîndurat, cu privirea fixată în pămînt, la doi metri în faţă, preocupat parcă de nişte probleme foarte importante.
Am redescoperit recent stilul în care dealerii de maşini doresc să-şi vîndă produsele şi în care vechi obiceiuri răzbat prin spoiala "infuziei de know-how" în domeniu....
Iohannis pare genul de om care nu-şi schimbă obiceiurile în funcţie de împrejurări. Cînd e ora prînzului e ora prînzului, cînd e vremea concediului e vremea concediului, cînd e de făcut politică se face politică. Iar noi am vrea ca preşedintele să fie în permanenţă la dispoziţia noastră şi să ne satisfacă dorinţele cît mai urgent.
Trăim în plin asalt al recomandărilor despre ce e bine şi ce e rău să mîncăm. Fenomenul a început să se manifeste la puţin timp după căderea comunismului. În jurul nostru, în ultimii 26 de ani, alimentele s-au schimbat, gusturile sînt altele, ritmul vieţii şi nevoile noastre sînt diferite.
Să nu aibă, adică, vînturile Alpilor tăria celor din Bucegi? Să fie instalaţiile lor mai bine amplasate? Dar le vezi orientate în toate direcţiile şi pe toate feţele munţilor. Cum să nu fie vînt nicăieri? Mi-am zis atunci că, probabil, bătrîna telecabină din Sinaia trebuie să fie de vină, cu uzura ei şi cu tehnologia depăşită.
În toamna anului 2004 a fost adoptată Legea 273, care reglementa adopţiile. Ea a fost imediat criticată pentru că era prea restrictivă, limitînd aproape la zero posibilitatea înfierii unui copil din România de către un cetăţean străin. Ulterior, scandalul s-a mai domolit, iar după nişte ani, legea a fost îmblînzită.
A repune însă astăzi pe tapet aceste teorii, într-un documentar care se pretinde serios, e o altă socoteală. Documentarul pune faţă în faţă, şi pe acelaşi plan, cercetători autentici cu indivizi interesaţi să-şi vîndă teoriile sau capabili să susţină orice.
De la şefii de trib de odinioară pînă la preşedinţii de stat sau managerii de astăzi, puternicii mai mici sau mai mari ai omenirii au tins mereu să-şi marcheze poziţia prin tot felul de semne. Unii au făcut-o mai pregnant, alţii mai discret.
Austria de azi, chiar dacă nu mai e imperiu, funcţionează la fel de bine. Şi pare că totul acolo porneşte de la curăţenie. Totul e bec, cum s-ar zice, iar prima lovitură pe care o primeşti cînd ajungi la Otopeni e praful şi mizeria de pe maşini. Mă rog, aici se zice că e şi din pricina naturii păcătoase, prăfoase, a Bucureştiului.
În vremea comunismului circula un banc, cum că în Larousse-ul din anul 2500 (cum va fi fiind el atunci), în dreptul numelui Adolf Hitler va sta scris: Mic terorist din epoca lui Stalin. Cu alte cuvinte, istoria va recunoaşte, la un moment dat, întreaga grozăvie a domniei „părintelui popoarelor“.
Agresiunea unui individ fioros asupra unei fete de 21 de ani de la Salvamont, într-un bar din staţiunea Straja, a produs valuri de indignare pe reţelele de socializare şi în mass-media.
„Alo, domnul Mierlică Marin? Vă salut! Ambasada Chinei vă deranjază, domnu’ Mierlică. Puteţi să-mi spuneţi şi mie ce se mai aude cu salariile acelea? Ei, nu zău! Să fiu al dracu’! Păi, şi ce facem, domnu’ Mierlică? Aşa… da, da, înţeleg, dar ştiţi, noi am executat… Da, da, înţeleg.“
Extrema cealaltă este tot o nebunie, care se petrece îndeobşte prin ţările mai puţin civilizate şi în care părinţii pur şi simplu îşi maltratează copiii, iar autorităţile nu pot sau nu vor să intervină pe motiv că familia e sacră şi nu te poţi amesteca în treburile ei interne.
Toate informaţiile din ambele variante ale poveştii sînt perfect adevărate. Fiecare o poate alege pe cea care-i place. Dar cine s-a uitat în acele zile la televiziunile de ştiri s-ar putea simţi mai familiarizat cu cea de-a doua.
Într-o lume de preziceri, unii fac doar previziuni, bazate însă pe analize. Săptămînalul The Economist publică la fiecare sfîrşit de an, de 30 de ani încoace, un supliment consistent cu previziuni politice şi economice pentru anul care urmează.
Pot spune că, pe cît de uşor şi de relaxat, pe atît de plăcut a fost acel Revelion. Descărcat de împovărătoarele „obligaţii“ de a mînca şi a bea din greu pînă dimineaţa.
În vremurile acelea în care trăiam zilnic umilinţele şi mizeriile comunismului, în acel adevărat război pe care conducătorii îl duceau permanent împotriva noastră, măcar imaginaţia mai rămăsese. I-am împuşcat aşadar pe toţi, în mintea mea.
Noţiunea de drum e prea largă. Aşa că nu chiar despre drumurile noastre toate vrem să vorbim, aşa cum zice şlagărul, ci doar despre unele, în special cele fizice.
Țineţi minte ce făceau, în urmă cu nişte ani, mulţi bărbaţi în fiecare sîmbătă dimineaţă? Îşi bibileau maşinile parcate în faţa blocului, le reparau, le spălau cu detergent, cu cîrpe şi perii, le clăteau cu găleata, le lustruiau. Uneori se încumetau şi la lucrări importante, se băgau pe sub ele, le dădeau jos motorul sau cutia de viteze.
Totul a început cu o mare adunare pe străduţa din faţa blocului. Credeai că oamenii s-au strîns la înmormîntarea vreunui colocatar mai popular. Nu era înmormîntare, era anvelopare. Preşedintele le explica oamenilor ce urma să se întîmple. După cîteva zile, pe acoperiş au apărut nişte omuleţi care vorbeau tare.
După ce a plecat de la BBC în urma pumnilor aplicaţi unui producător care l-a enervat, Jeremy Clarkson (Claxon, cum îi zice maică-mea) prezintă astăzi, într-un filmuleţ, felul în care dronele vor fi folosite de compania Amazon pentru livrarea produselor comandate de clienţi.
„O mişcare. Ce anume se mişcă? Nimic altceva decît conştiinţa noastră. Se poate chiar ca, fără a auzi sunetele, să simţi muzica. Deci este totuşi conştiinţă.“ În aceste cîteva cuvinte, Sergiu Celibidache desluşeşte o taină ce părea de neexplicat.
Ce-mi creează fiorul de tristeţe, senzaţia de depresie? Nu e prea uşor de explicat. Locatarii acestor case sînt de obicei cumsecade şi gospodari. Între ei se bîrfesc, dar se şi ajută. Cu oaspeţii sînt totdeauna primitori şi deschişi.
Inițiativa germanilor de a declanța controale la mai multe mărci de automobile nu dă impresia că ar fi neapărat menită a-i păzi pe cumpărătorii obișnuiți de alte escrocherii, ci mai degrabă o acțiune în favoarea celor de la Volkswagen.
În ultima perioadă au fost nişte zile de foc (chiar şi la propriu) pentru jurnalişti. Pe de-o parte, în asemenea momente e mai greu să-ţi faci meseria, pe de alta, e mai simplu. Greu, pentru că trebuie să fii mereu pe fază, evenimentele se succed cu rapiditate şi tot ce ai scris sau ai transmis poate fi imediat depăşit.
Tragedia de săptămîna trecută a scos la suprafaţă multe părţi bune ale compatrioţilor noştri: compasiunea, generozitatea, solidaritatea. Sigur, însă, cauzele a ceea ce s-a întîmplat sînt legate în mare măsură de părţile rele ale unora: iresponsabilitate, corupţie, egoism.
La şah, cine joacă cu piesele albe are un avantaj, e mereu cu o mutare înaintea celui cu piesele negre şi are iniţiativa. În lume, observăm că de multe ori răul pare să aibă piesele albe, adică deseori e cu o mutare înaintea binelui, iar pînă cînd forţele binelui se adună şi capătă putere împotriva lui trebuie să treacă o vreme.
Pe la jumătatea anilor 2000, am primit de la banca Raiffeisen din Bucureşti un card nou Visa electron. Ajuns cu el într-un sat din Austria, m-am gîndit să încerc să-mi văd soldul la mica agenţie a băncii existente în acea localitate.
Deşi Oktoberfest s-a încheiat, berea rămîne. Ăsta ar putea fi un bun slogan publicitar în această perioadă. Există statistici din care reiese că România s-ar fi clasat anul trecut pe locul al şaptelea în Europa, cu 90 de litri de bere consumaţi pe cap de locuitor.
Ştiu că unii văd acest sport ca pe un fel de grămadă într-o mocirlă. Mulţi nu se pot uita pe motiv că ar fi prea dur. Sînt unii pe care îi enervează sau îi plictisesc întreruperile prea dese ale jocului.
Un fin observator al scenei politice internaţionale îmi atrăgea atenţia odată asupra felului în care se schimbă problema principală. Capul de afiş al agendei politice mondiale e mereu altul, iar titlurile anterioare sînt lăsate în umbră pentru o vreme sau chiar definitiv.
Creditarea e unul dintre motoarele oricărei economii şi un pilon important al capitalismului. Cînd acest motor merge bine, şi economia merge bine. Pe de altă parte, ştim că îndatorarea prea mare, peste puterea de returnare a datoriilor, duce la faliment. Înglodarea în datorii poate fi înrobitoare, sursă de mari necazuri.
În faţa biroului de internări al unui spital cu titulatura „de urgenţă“, vreo douăzeci de persoane, pacienţi şi aşa-numiţi aparţinători care ţin rîndul celor ce încearcă să se interneze, aşteaptă. Unii dintre „internabili“, care nu pot sta la coadă, sînt aşezaţi alături, pe nişte scaune ca la metrou.
● Pe un feribot din Grecia, între continent şi o insulă călătorea o familie de români, trei generaţii. Nu păreau prea înstăriţi, dar cei mai tineri erau foarte entuziaşti. Copilul ţopăia fericit în timp ce părinţii îi arătau culoarea mării, munţii şi insulele din depărtare, pescăruşii, corabia albă cu pînze ce tocmai trecea pe acolo.
Nu mă aşteptam ca la US Open să cîştige Simona Halep. Asta pentru că ştiam că în finală o va întîlni pe Serena Williams, cea care pare cu o clasă peste toate jucătoarele actuale. Serena era acasă la ea şi cîştigase ultimele trei ediţii ale turneului.
Justiţia n-a dat încă un verdict. Fiecare dintre bucureşteni poate avea însă, propriul verdict. Ce a rămas în urma unui primar arestat? Ce a fost bine şi ce a fost rău în mandatul lui. E un moment al întrebărilor şi al socotelilor.
În copilăria noastră din timpul comunismului, am avut mereu de-a face cu gardurile şi cu zonele interzise. Nu doar la figurat, ci şi la propriu. De exemplu, spaţiul verde din jurul blocurilor, pentru cine îşi mai aduce aminte, era înconjurat cu sîrmă ghimpată.
Festivitatea de premiere a regatei se încheia cu muzică. Un tip cu un pîntec mic şi rotunjor, pălărie neagră şi costum verde, ca un greiere, se pregătea să cînte la buzuki. Eram la o masă cîţiva oameni de vîrste diferite. Nu ne cunoşteam între noi decît, cel mult, cîte doi. Ne aşteptau însă 24 de ore de mers în comun.
