● Pe lîngă chioşcul pe care scrie Gogoşica, la o masă din acelea cu pătrate pentru şah încrustate, stă de obicei un pensionar slăbuţ, cu ochelari şi pălărie de pînză. Descifrează cuvinte încrucişate, avînd alături un mic radio cu antenă. Aş zice: Pleziristul fericit din vremea comunismului.
Omenirea găseşte şi pierde mereu lucruri senzaţionale. Unele invenţii sau descoperiri făcute înainte de vreme ori în conjuncturi istorice şi politice nefavorabile nu s-au bucurat de preţuire la timpul lor. Uneori, ele au fost redescoperite, alteori, s-au pierdut cu totul.
Cînd citeşti scrierile şi poveştile lui Richard P. Feynman ai impresia că în faţă ţi se deschid o mulţime de uşi către noi feluri de înţelegere a lumii.
Vară fiind, voi continua să povestesc despre hoteluri. Săptămîna trecută scriam despre cum sînt văzute ele de un insider, un recepţioner, devenit celebru prin relatările sale literaturizate. Hotelurile pot fi nişte afaceri pe cît de organizate, pe atît de flexibile în privinţa serviciilor disponibile.
La începutul verii, la o conferinţă din Bucureşti – în organizare germană – despre jurnalismul de calitate, am avut surpriza să aud un adevărat cor de văicăreli ale unor jurnalişti din România. Se plîngeau celor din Germania cît de greu e să faci jurnalism de calitate în România.
E sezonul vacanţelor. Cu hotelurile din România ne-am obişnuit sau poate deja ne-am dezobişnuit. Cei care au călătorit mult ştiu că nu doar în hotelurile din ţară poţi avea surprize. Jacob Tomsky e pseudonimul unui tip care a lucrat mult în industria hotelieră din Statele Unite şi cică încă mai lucrează.
Wimbledon-ul s-a încheiat. E un moment în care putem să ne întrebăm cum mai arată tenisul mondial şi ce ne poate spune el. Aş risca nişte observaţii, nu ca profesionist, dar ca unul care m-am învîrtit cîteva zeci bune de ani în preajma acestui sport.
Londonezii au comemorat zece ani de la atentatele din 7 iulie 2005 care par să le fi schimbat viaţa. Despre englezi se spune că sînt calmi. Sînt nenumărate poveşti despre stilul în care au înfruntat cel de-al Doilea Război Mondial, despre curajul şi rezistenţa cu care au făcut faţă bombardamentelor germane.
Una dintre primele ţări capitaliste pe care le-am vizitat prin anii ’90 a fost Grecia. Mi-a plăcut grozav atunci, tot aşa cum mi-a plăcut şi ulterior. Era cu mult peste România (nu vă faceţi iluzii, chiar şi astăzi e aşa). Rareori mi s-a întîmplat să am probleme în Grecia şi foarte puţine reproşuri aş avea.
Custodele lacului Snagov, Constantin Turmac, spune că pe lacul cu pricina legislaţia privind navigaţia se încalcă întruna. Nu se respectă limitele de viteză, unele bărci (de sute de cai putere) ating frecvent viteze de 100 de km pe oră, iar schiul şi alte sporturi nautice se practică şi în zone ale lacului unde sînt interzise.
În Croaţia se simte un fel de umbră a lucrurilor sumbre petrecute acolo recent, nu doar a comunismului, ci şi a războiului atroce pe care l-au avut cu fraţii lor „de-o făptură şi de-o seamă“. În Ungaria ar putea fi teama de proverbialul şovinism, pe care însă nu l-am simţit vreodată pe pielea mea.
Stand-up comedy e genul de spectacol care nu mă atrăgea în vreun fel, deşi mi-aduc aminte că la Seinfeld mă uitam. Un amic mi-a spus că, măcar o dată în viaţă, ar fi de văzut şi aşa ceva pe viu. Am fost de acord şi am rezervat bilete la un club unde se întîmpla acest lucru.
Ce se mai vede şi se ce se mai aude la început de vară prin parcul de cartier, din goana bicicletei? Imposibil de trecut cu vederea e inscripţia albastră de pe căsuţa tehnică de beton de pe marginea lacului: Muie FRF. După ultimele întîmplări, ar putea fi şi FIFA.
Că tot am avut săptămîna trecută un Dosar întreg în Dilema veche despre barbari, am şi eu o poveste de adăugat pe tema asta. O păţanie pe care am avut-o cu nişte muncitori dintr-o echipă de prospecţiuni geofizice, al căror şef mă nimerisem să fiu imediat după Revoluţie.
S-a împlinit de curînd un sfert de secol de la celebrele alegeri din 20 mai 1990, cele despre care unii au ţinut să atragă atenţia că au avut loc chiar în Duminica Orbului, acele alegeri care au consfinţit FSN-ul drept partid de guvernămînt şi pe Ion Iliescu drept preşedinte, cu peste 85% din voturi.
Dintr-un Dosar despre epoca Iliescu nu putea lipsi un interviu cu însuşi fostul preşedinte al României, încă implicat în viaţa politică, actualmente preşedinte de onoare al PSD. Ion Iliescu a fost de acord să răspundă pe e-mail la întrebările noastre.
Ca urmare a desecretizării unor documente şi din cărţi venite de peste Ocean, începem să aflăm şi noi ce s-a întîmplat de fapt. Surpriza e că americanii îşi doreau să vină la fel de mult pe cît îşi doreau şi ai noştri. Numai că n-au reuşit.
Mingile şutate în văzduh de te gîndeai că nu se mai întorc niciodată înapoi, încercările de scăriţe peste propriul portar, pasele date de la o echipă la alta, huiduielle tribunelor, toate te duceau cu gîndul la cel mai fabulos derby de provincie.
Abia întors în ţară după ce lipsisem vreo săptămînă, mă aflam într-un taxi împreună cu un prieten. Taximetristul, un tip corpolent cu ochelari, de vreo 65 de ani, părea atent la tot ce discutam noi. La un moment dat a intrat în vorbă: „Aţi auzit, dom’le, ce amenzi au băgat ăştia?“
Cînd îi vezi figura, îţi spui: „Mamă, ce golan trebuie să fie ăsta.“ Are faţă de băiat rău, de cartier, iar din ce spun cei care l-au cunoscut şi chiar el însuşi, de multe ori se comportă pe măsura înfăţişării. Dar este un fotbalist genial, probabil unul dintre primii trei de pe planetă, la ora actuală.
Ştiţi că peste tot se recomandă izolarea termică a locuinţelor. Există şi directive europene care se referă la asta. Se pare că, în general, locuinţele din România stau foarte prost la acest capitol, iar lucrurile nu se vor îmbunătăţi foarte uşor şi nu fără sacrificii, după cum a descoperit Georgescu.
Un prieten mi-a povestit ce i s-a întîmplat în urmă cu vreo douăzeci de ani, pe cînd era ceva mai tînăr şi lucra la nişte sonde din apropierea unui oraş din Moldova. Locuia cu chirie într-un apartament din oraş, dar mergea în fiecare zi cîţiva kilometri, pe nişte dealuri, pînă ajungea la sonde, unde era punctul de lucru.
Predarea religiei în şcoli a stîrnit şi va mai stîrni multe patimi, la fel ca şi arborarea unor însemne religioase prin diferite instituţii de stat sau de învăţămînt. În urmă cu cîţiva ani, lucram la un post de radio internaţional care respecta strict toate regulile, dar şi toate sensibilităţile, atît „canoanele“ laice, cît şi libertăţile religioase.
Doamna Georgescu din Bucureşti avea nevoie de o menajeră care s-o ajute la curăţenie. De-a lungul timpului, avusese mai multe experienţe neplăcute, aşa cum toată lumea are la capitolul ăsta, iar ultima femeie o lăsase baltă fără nici o vorbă, tocmai înainte de Paşti.
Am descris odată calităţile acestei emisiuni care plăcea atîtor oameni din întreaga lume, cu al său reuşit trio de prezentatori: Jeremy Clarkson, Richard Hammond şi James May. Am încercat să explic şi de ce show-ul depăşea cu mult graniţele unei simple emisiuni despre maşini.
În urmă cu cîţiva ani, fascinat de cartea lui Edgar Geller (cel care a spus că pentru el România înseamnă Cîmpina) – Cîmpina copilăriei mele, mă gîndeam că greu s-ar mai putea scrie o altă carte care să adune poveşti interesante despre un oraş atît de mic.
Nu ştiu cum ajunsese acolo, dar mi-am dat seama că, de fapt, misiunea lui era să-i supravegheze pe meşterii care lucrau. Preotul citind cocoţat pe biserică mi se pare astăzi o scenă de suprarealism est-european.
Teoretic, lucrurile par lămurite, dar, de-a lungul istoriei, practica ne-a omorît, cum se spune. Între puterea politică şi cea religioasă au fost mereu tensiuni, ingerinţe, colaborări nesănătoase sau chiar conflicte. Subiectul e vast. Noi încercăm să decupăm doar o bucată despre ce se întîmplă pe la noi.
Scriam nu demult despre senzaţia de trăinicie a lucrurilor pe care le vezi în Austria. Totul pare făcut să dureze zeci şi sute de ani, ideea de improvizaţie aproape că lipseşte. Prin comparaţie, în România improvizaţia pare la ea acasă. Pe tema asta am de spus o poveste.
● Doi oameni pe biciclete, din aceia care dau turul containerelor de gunoi în căutare de lucruri, se întîlnesc în faţa unei ghene. Unul are o bicicletă albastră, chiar destul de nouă, şi o ţigară în colţul gurii, lipită parcă acolo definitiv. Oare ei nu se consideră concurenţi în ale găsirii de valori prin gunoaie?
Visul multor mari fizicieni din epoca actuală ar fi descoperirea (sau crearea) unei teorii integrale, care să includă şi să explice de la un capăt la altul legile universului. Să explice adică, în acelaşi timp, şi lumea stelelor şi a galaxiilor, dar şi pe cea a atomilor şi a particulelor subatomice.
Mă întorc la uimirile mele din Austria. Scriam într-un articol precedent despre o adevărată invazie românească de schiori în unele locuri din Austria (în timpul vacanţelor de iarnă, cel puţin). Oamenii care nu se cunoşteau între ei, intrau în vorbă, în româneşte, pe pîrtiile de schi, la băile termale şi în magazine.
Cele două capitale veşnic confundate, Bucureşti şi Budapesta par a fi cît se poate de diferite. Dar în momentul de faţă e foarte greu de spus în care ar fi mai bine să te afli. Budapestanii n-ar vrea, poate, să le treacă pe sub poduri Dîmboviţa, tot aşa cum nici bucureştenii n-ar vrea ca o piaţă să le fie numită Moscova, în onoarea vizitei conducătorului de la răsărit.
Cînd am fost pentru prima oară în staţiunea de schi Sölden din Austria, în urmă cu zece ani, într-o săptămînă întreagă am întîlnit doar doi români. Întîlnirea a doi tineri schiori şi alpinişti tocmai la gheţarul de la Tieffenbach, dincolo de tunelul de schi, a fost o surpriză.
Doi proaspeţi ingineri se ocupau de prospecţiuni geofizice într-o staţiune cu băi termale. Stăteau amîndoi într-o cameră, într-o baracă de PFL, aflată într-un „ansamblu“ mai mare de barăci, în care fusese cazată întreaga echipă pe care o coordonau.
Începeţi cu o boabă de fasole pe zi, luaţi apoi două, apoi trei şi aşa mai departe, pînă la nouă pe zi, după care descreşteţi din nou pînă la una şi... gata, scăpaţi de tensiune. Nu mai luaţi toate prostiile alea de pastile chimice. Eu am luat ani de zile dintr-alea, dar, de cîteva săptămîni, cum vă ziceam, nu mai iau decît fasole.
În istoria de pînă acum, jucătorii români de tenis nu s-au împăcat foarte bine cu turneul de Mare Şlem din Australia. Mai în glumă, mai în serios, poate exista şi o explicaţie.
De mai multe ori în istorie, chiar şi înainte de 11 septembrie, au existat toate datele care prevesteau o acţiune teroristă. Dar n-a existat suficientă organizare şi comunicare sau o minte limpede care să poată discerne informaţiile, aşa încît atentatul să poată fi anihilat.
Ce-ar fi dacă pînă la integrarea în mult rîvnitul spaţiu Schengen, România şi Bulgaria, de comun acord, şi-ar aboli controalele la frontierele reciproce? Nu e de crezut că legislaţia Uniunii Europene poate împiedica aşa ceva.
Pe seama atentatelor de la Paris au fost destui care s-au înghesuit să-şi promoveze propriile interese, idei mai vechi şi chiar obsesii. Pare a fi şi cazul propunerii de suspendare a Tratatului Schengen şi de reinstaurare a controalelor la frontierele naţionale.
Pe noi ne interesează de ce societatea noastră, instituţiile publice sau private, statul, partidele, ONG-urile, presa nu par a avea aproape niciodată preocupări legate de viitor, mai ales de viitorul ceva mai îndepărtat. Sînt lucruri care sînt de interes în America sau în alte ţări dezvoltate.
Tehnologia evoluează tot mai repede, mai ales cea legată de comunicare. Şi e destul de firesc, ca de fiecare dată cînd ai de-a face cu un aparat nou, să ai nevoie de nişte instrucţiuni şi ceva timp pînă să te obişnuieşti cu el. Primul om care-ţi dă cîteva informaţii despre un nou aparat e, de obicei, chiar vînzătorul.
Despre Constantin Silvestri, George Enescu ar fi spus, chiar pe patul de moarte, că nu e un compozitor regional, ci universal. E o afirmaţie culeasă de Theodor Bălan, biograful lui Constantin Silvestri, şi reluată în Constantin Silvestri – biografie necunoscută (Ars Docendi, 2013) de Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu.
În 1994, profesorul de mecanică Marin Dorobanţu, de la Universitatea Bucureşti, dădea un interviu la Dilema, într-un Dosar despre intelectualitatea tehnică. Susţinea că rolul inginerilor în comunism nu a fost supralicitat, în comparaţie cu cel al umaniştilor sau al economiştilor.
Ca mai toţi cetăţenii din ţara asta, am avut şi eu o aventură abracadabrantă cu pomenita instituţie. Odată, demult, am avut un Opel Ascona, la mîna a treia, strîmb pe dedesubt de la un accident făcut de un proprietar anterior. Era prima mea maşină, dar asta n-are nici o importanţă. În 1997 am vîndut-o.
Am fost curios şi i-am citit, cuvînt cu cuvînt, cartea Pas cu pas. E limpede că intenţia acestei cărţi a fost una de prezentare a candidatului la preşedinţie, pe care multă lume voia să-l cunoască mai bine şi pare a fi fost scrisă sub presiunea timpului, evident, fără pretenţii literare
Justiţia nu pare să fie printre priorităţile bugetare ale guvernului Ponta. Dar nici cultura n-a prea fost vreodată. Că despre autostrăzi sau armată, mai bine să nu mai vorbim.
Ne sculasem cu noaptea-n cap, într-un Bucureşti ploios şi deprimant (ca acum, cînd ziarele şi televiziunile ne atrag atenţia că de-o lună n-a mai apărut soarele), dar la ora 8 dimineaţa eram deja pe un mic vapor, în mijlocul unei mări calde, pe care soarele blînd de toamnă, abia ivit de după Vezuviu, o umplea de sclipire.
