Clasa cu icoane şi crucifixul din redacţie

Predarea religiei în şcoli a stîrnit şi va mai stîrni multe patimi, la fel ca şi arborarea unor însemne religioase prin diferite instituţii de stat sau de învăţămînt. În urmă cu cîţiva ani, lucram la un post de radio internaţional (cel mai mare, aş zice) care respecta strict toate regulile, dar şi toate sensibilităţile, atît „canoanele“ laice, cît şi libertăţile religioase. Uneori, în practică, aceste lucruri nu prea puteau fi respectate tocmai simultan sau duceau la impasuri. Instituţia avînd filiale pe întreg globul, apăreau situaţii în care ceea ce unora li se părea logic, altora li se părea absurd şi viceversa. De exemplu, la un moment dat, un departament important de la centru a lansat către toate birourile de pe glob un mesaj în care se atrăgea atenţia că manifestările prilejuite de sărbătorirea Crăciunului în interiorul redacţiilor i-ar putea stînjeni pe colegii atei sau de alte religii. Bineînţeles că, în unele birouri, creştini şi necreştini rîdeau în hohote de asemenea lucruri, pe care le considerau prostii. 

Într-o zi, pe fluxurile agenţiilor de presă a apărut informaţia că pe pereţii unei clase dintr-o şcoală din centrul Bucureştiului ar fi fost zugrăvite icoane, ca într-o biserică. Cîţiva părinţi reclamaseră deja acest lucru. Era un subiect numai bun de tratat, dar destul de delicat. Împreună cu un coleg am mers acolo să vedem despre ce-i vorba. Şcoala era chiar într-un loc ultracentral. Aflînd cine sîntem şi ce vrem, directoarele s-au arătat cît se poate de deschise. Ne-au povestit că era vorba de un proiect aprobat de primăria de sector şi că nişte studenţi de la secţia de „Arte Sacre“ a Facultăţii de Teologie se oferiseră să picteze pereţii cabinetului. Am observat că vorbeau cît se poate de neutru, nu lăudau, dar nici nu blamau iniţiativa. Ne ofereau doar informaţiile. Cum nu erau ore, ne-au permis să vedem încăperea unde fusese amenajat acel cabinet de religie. Era o clasă ca toate clasele din România, numai că pe toţi pereţii, de jur împrejur, erau pictate icoane în stil bizantin. Frumos pictate. Pe peretele din spate, în partea de jos, se opreau fix la cuierele de lemn înfipte în perete. Grinzile tavanului şi părţile din jurul tablei fuseseră de asemenea pictate. Deasupra tablei, în centru, era însă lăsat loc pentru stema României.  Recunosc că m-a cam luat ameţeala privindu-le. N-am comentat nici noi în vreun fel, doar am pus întrebări, în stilul imparţial specific instituţiei la care lucram. Ba cred că am fost chiar mai reţinuţi decît de obicei. Directoarele ne-au spus că argumentul profesoarei de religie (care se pare că avusese ideea picturilor) a fost că, aşa cum pe pereţii cabinetului de biologie sînt planşe cu plante şi animale, pe pereţii cabinetului de religie pot fi icoane. Instinctul jurnalistic mi-a spus atunci să mă asigur că argumentul acesta s-a înregistrat bine pe reportofon. Am aflat că părinţii nemulţumiţi replicaseră că logica religioasă a profesoarei era contrazisă de bunul-simţ laic. De fapt, scandalul se iscase mai ales pentru că, din lipsă de spaţiu, acea clasă nu era folosită doar drept cabinet de religie, ci şi ca sală obişnuită pentru nişte elevi din clasa a III-a. Adică vreo douăzeci şi ceva de elevi învăţau zilnic cu acele icoane pe pereţi. 

Ne-am întors în redacţie şi am relatat povestea pe post în acelaşi ton neutru. Pînă la urmă, era un conflict între două viziuni. Ca de obicei, unii susţineau că într-o şcoală publică, în care se presupune că învaţă elevi de toate religiile şi confesiunile, nu au ce căuta icoanele unui cult anumit, iar ceilalţi credeau că în formarea unui om e esenţial ca el să deprindă şi în şcoală valorile religioase, atît de năpăstuite pe vremea comuniştilor. 

Povestea a stîrnit o discuţie chiar în redacţie. Cei mai mulţi dintre colegi au ajuns la ideea că, dincolo de povestea acelui cabinet de religie, într-o instituţie publică nu-şi au locul simbolurile religioase. Şi atunci am realizat că şi la noi, în redacţia acelui post, instituţie publică, laică şi internaţională fiind, pe un perete era un crucifix. Păi, e bine că e acolo sau nu? Nu, au zis unii, mergînd pe firul discuţiei de mai înainte. Atunci ar trebui să-l dăm jos, a zis altcineva. Cine-l dă jos? Brusc, s-a lăsat tăcerea. Fiecare şi-a amintit că are cîte ceva de făcut. Crucifixul a rămas pe perete pînă la închiderea biroului.