Toată lumea ştie din filme ce e FBI şi tot în filme a văzut cum arată şi cum lucrează agenţii FBI. Ei bine, cartea jurnalistului Tim Weiner, FBI – O istorie secretă, pune într-o cu totul altă lumină această celebră instituţie americană.
Cum ar putea PSD să devină un partid social-democrat care să lucreze în beneficiul oamenilor de rînd? Că doar, marea majoritate a membrilor şi conducătorilor săi nu la aşa ceva s-au gîndit cînd s-au înscris în el.
În ciuda clişeelot care spun că democraţia nu prinde în România, că votul popular poate fi periculos pentru că oamenii n-au cultură politică destulă, că votează ca bizonii, se dovedeşte că în scurtul răstimp istoric în care au avut alegeri libere, românii au votat destul de bine, şi mai ales, din ce în ce mai bine.
Înainte de 1989, de multe ori, cînd spuneam unor persoane (mai în vîrstă, de obicei) că, neîndoielnic, la un moment dat, vom reuşi să scăpăm de Ceauşescu, primeam replici „înţelepte“, de genul: „Vezi-ţi tu de treabă, că ăsta ne îngroapă pe toţi.“
Au apărut voci care spun că, date fiind cunoscutele opţiuni electorale din diaspora, net favorabile candidatului opoziţiei, Guvernul ar fi făcut tot posibilul pentru a împiedica exprimarea prea multor voturi din diaspora. Ştim că înclinaţia pentru asemenea scenarii e tipică la noi.
Drumul de la agricultura tradiţională la industrializarea masivă s-a făcut cu forţa şi n-a reuşit deloc bine. Dezindustrializarea s-a făcut prin jaf şi n-a ieşit nici ea prea bine. Trecerea la postindustrializare, adică într-o epocă dominată de servicii, se face printr-o evoluţie lentă.
La clinică i-au luat sînge şi i-au spus că în două zile va avea toate rezultatele. Unele au venit într-adevăr în două zile, dar altele nu. A telefonat la clinică să întrebe ce se întîmplă. I s-a răspuns că trebuie să mai aibă răbdare încă alte două zile, fiindcă ar fi fost vorba de nişte teste mai complicate.
Patronatul Rompan a anunţat că după 1 noiembrie va scoate pe piaţă pîine făcută după reţeta de pe vremea lui Ceauşescu. Patronatul susţine că reţetele de pîine dinainte de 1989 erau mai bune, mai sănătoase şi mai naturale decît cele de astăzi.
Ne întrebam de ce nenorocitul de şofer fusese aşa de scîrţar pentru o distanţă care cu maşina i-ar fi luat două minute. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că nu din zgîrcenie o făcuse, ci din orgoliu. Nu s-ar fi simţit el bine dacă nu-i şmecherea cumva pe proştii de turişti care eram.
Cică, într-o zi, prietenul său Agapie i-a amintit că în weekend-ul care urma aştepta felicitări pentru ziua sa de naştere. Cum tocmai de curînd fusese şi propria zi de naştere, pe care n-o sărbătorise, Georgescu l-a invitat pe Agapie să le serbeze împreună, în casa sa, recent construită.
Serviciul secret britanic a fost înfiinţat cu peste 100 de ani în urmă, dar multă vreme, existenţa sa nici măcar n-a fost recunoscută oficial. Astăzi, cel puţin formal, lucrurile s-au schimbat şi, dacă dai o căutare pe Google, îţi apare imediat nu doar homepage-ul instituţiei, dar şi o hartă pe care e localizat sediul ei de la Londra.
Orice călătorie prin Grecia se dovedeşte a fi mai mult decît un simplu drum, fizic. Totul în jur se leagă de istorie, de Legendele Olimpului, pe care le-am citit cînd eram copii şi, dacă e să folosesc o formulă banală – de rădăcinile noastre culturale. Probabil că, cu cît ştii mai multe despre istoria, mitologia şi cultura greacă, cu atît drumul pare mai complicat.
Se putea observa că e o persoană foarte vioaie, la biroul agenţiei de turism din holul unui mare şi animat hotel din Peloponez. Le vorbea întruna, celor care se interesau, despre minunatele excursii pe care agenţia le oferea aproape în fiecare zi.
Un caracter care incită şi atrage, greu de cuprins în tipare. Un individ ce pare vulnerabil şi puternic în acelaşi timp. Vrei parcă să descifrezi ce gîndeşte. Iar recenta sa autobiografie intitulată În fugă, tocmai asta face: dezvăluie o bună parte din ce e în mintea lui.
Mi-am pus problema dacă femeile de serviciu, aflînd că sîntem români, ne vor face curat în cameră mai bine sau mai prost. Cum n-am vrut să aflu răspunsul, mi-am ținut gura și n-am intrat în vorbă cu ele.
Un puşti foarte scund, cu o şapcă îndesată pe cap şi un skateboard sub braţ, să fi avut cel mult 14 ani, m-a abordat în timp ce treceam de aparatul de taxare de la metrou. Pe moment, neştiind cum să-l ajut, i-am făcut semn că ar putea să treacă odată cu mine.
În ultimii ani ai propriului regim, Ceauşescu scotea pe bandă rulantă decrete nepopulare. De obicei le anunţa sîmbăta, astfel încît „oamenii muncii“ să nu le poată comenta imediat la serviciu. Duminica (şi numai duminica) era liberă, dar se miza pe faptul că, pînă luni, nemulţumirea se mai stinge.
Se împlinesc 13 ani de la atacurile teroriste din Statele Unite, considerate drept cele mai teribile din toate timpurile. Trăim de mai bine de un deceniu sub acest spectru şi se spune adesea că acele atentate au schimbat lumea.
„Bine, am înţeles, dar cîţi bani ar trebui să dau pe toată trusa asta?“ Scăzînd tonul şi lăsînd capul în jos, vînzătoarea a pronunţat în sfîrşit cifra: cincizeci şi nu ştiu cît de milioane de lei vechi. Amica mea a rămas perplexă. „Peste o mie de euro pentru nişte amărîte de creme“, s-a gîndit. „De-aia se codeau atîta să-mi spună preţul. Nu le venea să mă sperie.“
La Răşinari, vreo sută de nuntaşi blocau tot drumul, stînd la coadă să intre cu toţii pe îngusta poartă a casei mirilor. De crezut că în dosul casei, în buna tradiţie ardelenească, o fi fost vreo curte mare care să-i încapă pe toţi.
Există o vorbă românească binecunoscută: "a da cu mucii-n fasole". Ei bine, mi s-a întîmplat a nu ştiu cîta oară să verific vorba asta şi mentalitatea nefericită care stă în spatele ei.
Hainele-i erau nu doar curate, ci chiar elegante. Purta o bluză roz bombon de bună calitate cu dantelă iar la gît avea nişte mărgele care păreau să fie chiar perle.
Scena te poartă cu gîndul la reclamele pentru băutură ieftină. Dar e ceva mai mult spirit aici. Mai ca prin Operaţiunea monstru, cu Cotescu, Moraru şi Caragiu. Ceva cît se poate de românesc, am putea spune. Cei patru bărbaţi sînt singuri, în voia lor absolută, scăpaţi de sub controlul nevestelor.
Într-un amfiteatru al Universităţii au venit cîţiva profesori, dintre cei care încă mai trăiau, şi vreo cîteva zeci de foşti colegi. S-a strigat catalogul şi fiecare a povestit ce a mai făcut în ultimii 30 de ani. Discursurile personale au durat foarte mult şi, la un moment dat, sub presiunea fumătorilor, s-a luat o pauză de zece minute.
Locul pare ireal. Un ochi de apă maro, înconjurat de nişte dealuri de un verde intens, împădurite şi cu un tăpşan înierbat pe care un văcar îşi păzeşte animalele, fluierînd. Am mai fost o dată acolo, în copilărie, cînd bunica lui Bogdan m-a învăţat să fac bicicleta ca să nu mă dea apa sărată peste cap.
Se spune că două bombe nu pot cădea în acelaşi loc. Dar, uneori, întîmplarea pare să sfideze şi asemenea calcule statistice şi orice logică obişnuită E şi cazul poveştilor unor oameni care au legătură cu accidente aviatice mai recente sau mai îndepărtate.
Brazilia e ţara fotbalului. S-a spus chiar că fotbaliştii de acolo ar fi genetic diferiţi de cei din restul lumii. Antrenorul Arsène Wenger, de la Arsenal Londra, susţine că brazilienii ar avea gleznele mai scurte, ceea ce le dă posibilitatea unor execuţii la care alţii nici nu se gîndesc. Şi la ce le-a folosit? – veţi întreba.
Iată ce repede am ajuns la literatură. Şi ca să fim în ton cu sezonul, ne punem întrebarea care e „şmecheria“ în vacanţă, ce cărţi pot fi citite în această perioadă? Din Dosarul ce urmează veţi afla şi cum citeau romanii sau ce se întîmplă astăzi cu literatura pentru copii.
Aşteptam pe culoarul unei clădiri de sticlă să-i iau interviu unui mare personaj din America. M-a întîmpinat cea care se ocupa de relaţiile lui cu presa, în acea vizită. Ajunsesem cu cîteva minute înainte de ora fixată, dar ea s-a scuzat, spunîndu-mi că omul nostru e într-o întîlnire importantă care se prelungeşte.
Din cînd în cînd, echipele germane de fotbal pot adminstra lecţii dureroase oricui. Aşa s-a întîmplat şi la meciul Ajax Amsterdam - Bayern Műnchen din 1978.
Indivizi cu paşaport britanic, francez, german sau american, graţie căruia pot circula nestingheriţi prin lume, merg în Siria sau Irak, la luptă şi apoi se pot întoarce în Occident radicalizaţi şi gata să participe la tot felul de acţiuni teroriste.
Ca de fiecare dată, admiterea la licee şi bacul creează o întreagă isterie naţională. Nu e an în care printre subiectele de examen să nu apară cel puţin un punct controversat care să devină apoi subiect de ştiri şi contestaţii. Se cer demisii, se iese în stradă etc.
În mintea multora, numele serviciului secret israelian e asociat cu tot felul de teorii ale conspiraţiei mondiale, cu asasinate şi operaţiuni ca-n filmele cu James Bond. Într-o carte scrisă de Michael Bar-Zohar şi Nissim Mishal sînt descrise o serie de operaţiuni importante ale acestui serviciu...
Teribilă a fost băşcălia pe seama procedurii de sfinţire a studiourilor Trinitas, cu un instrument identificat de unii jurnalişti drept lumescul trafalet şi prezentat ulterior de Patriarhie ca „miruitor extensibil”. Era şi greu să te abţii să nu rîzi.
Am auzit că s-a deschis o jumătate din podul de la Văcăreşti. Cum adică o jumătate de pod? N-am dat prea mare atenţie ştirii. Dar în urmă cu cîteva zile am trecut pe acolo şi am observat că maşinile care veneau dinspre Berceni treceau pe proaspăt inauguratul pod iar cele care mergeau invers treceau cumva pe sub el.
Corneliu Coposu ne apare acum ca o figură de-a dreptul legendară (dacă nu chiar ca o icoană), dar nu a rămas şi un model în politică, fiindcă se pare că nimeni n-a putut sau n-a vrut să meargă pe urmele lui, să-l imite.
"Era foarte tolerant. Şi după ce am citit mai multe lucruri, pot să vă spun că, în proporţie de 90%, Corneliu Coposu a preluat felul de a face politică al lui Iuliu Maniu. Nu era doar tolerant, ci şi foarte deschis."
Ne aducem încă bine aminte cum prin anii ’90 erau deja multe maşini străine, dar majoritatea la mîna a doua sau a treia – nişte hîrburi. Maşina cu capota ridicată, de pe marginea drumului, era o imagine cît se poate de obişnuită (astăzi e mult mai rară).
Nu e rău deloc cînd lumea devine atentă la o persoană cu performanţe autentice. Isprava de la Roland Garros a făcut însă ca popularitatea Simonei Halep să atingă cote care pot deveni deja contraproductive pentru ea însăşi. Mai direct spus, acum au aflat despre ea şi toţi proştii.
După teribilul şi omniprezentul Cico (cică iar se fabrică), căruia copiii din anii ’70-’80 îi mai ziceau şi citropiş, şi după mai rara şi cumplita Quik Cola (pentru cine nu mai ştie – un fel de imitaţie de Coca-Cola), regimul comunist din România, puţin înainte să dispară, a produs o băutură răcoritoare nouă: Brifcor.
N-am mai văzut de multă vreme o coadă aşa de mare ca aceea din curtea Liceului „Iulia Hasdeu“, pentru înscrierea elevilor la testarea de limba engleză, premergătoare evaluării naţionale (adică a capacităţii, cum se numea pînă nu de mult, sau, ca să fie şi mai clar, a examenului de admitere la liceu).
Dacă stau astăzi să mă gîndesc, mi se pare tot mai mult că cei doi erau un fel de Stan şi Bran ai afacerilor româneşti. Şi cîte personaje de acest gen n-au intrat în afaceri după Revoluţie... Nu că în zilele noastre n-ar exista destule asemenea figuri, dar parcă apele s-au mai selectat un pic
Şcoala de muzică era de curînd redată în folosinţă, după o renovare care a durat vreo şapte ani, timp în care elevii au făcut cursuri prin tot felul de alte locuri nu foarte proprii. Puţini mai crezuseră, după aşa o aventură, că vechea clădire, prin care începuseră să crească buruienile, va reveni vreodată la menirea sa de bază.
Ca unul care am fost destul de inconştient să merg prin Bucureşti şi cu maşina, dar şi cu bicicleta, pot să observ că aşa cum sînt unii şoferii care le fac viaţa grea bicicliştilor şi pietonilor, sînt şi unii biciclişti care îi supun adesea la mari încercări pe pietoni şi chiar pe automobilişti.
Celebrul dirijor român, ale cărui înregistrări le difuzăm săptămînile acestea pe CD-uri alături de Dilema veche nu putea scăpa de braţul lung al Securităţii. Deşi a plecat din ţară înainte de instaurarea comunismului, deci nu putea fi încadrat la categoria „fugarilor“, agenţii regimului comunist l-au avut mereu în atenţie.
În urmă cu 31 de ani, Ronald Reagan a numit Uniunea Sovietică – „imperiul răului“. Adică i-a spus pe nume. La opt ani după această „marcare“, imperiul s-a dezmembrat. Dar răul nu a fost exorcizat pînă la capăt şi, iată, a început să se refacă. Semne existau de multă vreme.
