Urbanizarea bicicletei

Ne plîngem de multă vreme de manierele şoferilor. Mai nou, unii se plîng că ar fi probleme şi cu agresivitatea bicicliştilor militanţi. Ei bine, ca unul care am fost destul de inconştient să merg prin Bucureşti şi cu maşina (că şi asta poate fi o inconştienţă), dar şi cu bicicleta (asta e o inconştienţă certă), pot să observ că aşa cum sînt unii şoferii care le fac viaţa grea bicicliştilor şi pietonilor, sînt şi unii biciclişti care îi supun adesea la mari încercări pe pietoni şi chiar pe automobilişti. În toate aceste ipostaze mă includ şi pe mine însumi. Cred că, în esenţă, e vorba de faptul că ne aflăm de-abia la începutul „urbanizării“.  

Aş face un ocol cu exemple oarecum tehnice. De pildă, s-a comentat mult despre maşinile cu tracţiune 4 x 4, SUV-urile care au invadat Bucureştiul şi alte oraşe. Aceste automobile potrivite pentru mers pe drumuri grele, neasfaltate sau chiar off-road, sînt folosite cu precădere pe străzile aglomerate şi cu tot mai puţine gropi (totuşi) ale oraşelor. Sînt maşini greu de parcat şi de manevrat prin oraş şi puţini dintre proprietari au cu adevărat nevoie de performanţele de teren ale acestora. Preferinţa pentru asemenea maşini are însă şi destule explicaţii. Pe de-o parte, avînd în minte tradiţia drumurilor proaste de la noi, mulţi vor să aibă o maşină cu care să fie cît mai siguri, să nu aibă surprize, să nu rămînă înnoroiţi, înzăpeziţi sau să dea cu fundul de pămînt la orice denivelare ş.a.m.d. Pe de altă parte, e adevărat şi că într-o societate ca a noastră, maşina mare, 4 x  4, creează prestigiu, omul se mîndreşte cu ea. Pînă aici nu spun nimic nou. În continuare însă, aş îndrăzni să observ că moda bicicletelor MTB (mountain bike) pare să aibă resorturi asemănătoare. Pe de-o parte, bicicletele astea sînt spectaculoase şi rezistente, dar au roţi groase şi sînt destul de grele. Mă întreb cîţi dintre posesori le folosesc în condiţiile pentru care au fost concepute, adică pe trasee montane. Sigur, există şi din aceştia, dar nu mi se pare că munţii noştri chiar s-ar fi umplut de biciclişti. Mai degrabă constat că străzile şi parcurile oraşelor s-au umplut de MTB-uri. Unii posesori se mîndresc cu ele şi spun că e bine să ai o bicicletă solidă, cu suspensii cît mai bune. Nu se gîndesc cîtă energie în plus consumă dînd la pedale, ca să învingă frecarea cauciucurilor groase pe asfalt, tot aşa cum nici proprietarii de SUV-uri nu se gîndesc la consumul excesiv al maşinilor lor în oraş. Sigur, de observat că, în ultima vreme, prin oraşe au apărut şi destule cursiere, din acelea sub 10 kg, care merg uns, bune pentru „rutieri“. Mulţi le folosesc însă nu atît pe şosea – pentru care sînt făcute –, cît mai ales prin oraş, pentru care nu sînt, nici ele, chiar proprii. Poziţia e sport şi, dacă foloseşti o cursieră pentru a merge la serviciu, vei ajunge acolo transpirat. Jenţile sînt sensibile la borduri, iar în Bucureşti, cel puţin, ştim bine cum e cu bordurile. Dar, asemeni MTB-urilor, cursierele pot stîrni admiraţia. Sînt cool, sînt echivalentul cu ghidon al maşinilor sport.

În schimb, bicicletele cu adevărat potrivite pentru oraş îşi fac cu greu loc pe piaţă, nu au ajuns încă să fie la modă. Asta pentru că par umile, dacă nu chiar nişte rable, seamănă cu Tohanul bunicului, de pe vremuri. Nu ne plac, deşi ele sînt făcute să fie comode, stabile şi eficiente pe asfalt, cu coş în care se pot transporta bagaje uşoare, cu jenţi care mai suportă şi cîte o bordură. Unele sînt chiar foarte scumpe şi elegante, fără să sară în ochi. De fapt, în oraşele din Occident, ele sînt peste tot, fiindcă acolo lumea pune interesele practice mai presus de imagine (care la noi a devenit o adevărată obsesie). Evident, fiecare îşi alege bicicleta sau maşina pe care şi-o doreşte, tot aşa cum îşi alege şi hainele. Dar pînă cînd societatea nu se va aşeza în rosturile ei, vom continua să asistăm la tot felul de inadecvări. E o chestiune de cultură urbană şi, bineînţeles, şi de infrastructură urbană, dar cele două se leagă între ele.  

Apropo, cel puţin la acest capitol, ţăranii noştri par mult mai OK decît orăşenii (sau decît ţăranii de la oraş). Mai toate satele din România sînt pline de oameni pe biciclete, bărbaţi şi femei de toate vîrstele. Ei nu au nimic de împărţit cu şoferii, nu simt nevoia să se adune în marşuri pro-piste şi nici să meargă cu bicicleta doar ca să slăbească. Continuă s-o folosească în sensul ei propriu, adică acela de mijloc de transport. Şi n-ai să vezi la ţară nici cursiere strălucitoare şi nici MTB-uri, ci doar biciclete simple, mai mult sau mai puţin rezistente, pe care oamenii obişnuiesc să care, de la sacoşe şi genţi, pînă la butelii şi chiar mănunchiuri întregi de lemne de foc, adunate din pădure. Le repară singuri şi merg pe ele chiar şi iarna. Sigur, veţi spune, satul e sat şi oraşul e oraş, fiecare cu sărăcia, cu nevoile şi cu aspiraţiile proprii. De acord. Iar bicicliştii militanţi sînt indispensabili în această fază pentru că se luptă cu primăriile pentru oraşe mai civilizate. Asta întăreşte totuşi ideea că la acest capitol orăşenii au ceva de învăţat sau de recuperat, spre deosebire de ţărani, care par să nu fi uitat nişte rosturi. Urbanizarea e problema noastră.