Cîteva remarci în urma "trafaletului"

Teribilă a fost băşcălia pe seama procedurii de sfinţire a studiourilor Trinitas, cu un instrument identificat de unii jurnalişti drept lumescul trafalet şi prezentat ulterior de Patriarhie ca „miruitor extensibil”. Era şi greu să te abţii să nu rîzi.

E drept, în multe din învăţăturile creştine (am descoperit asta fără pretenţia că m-aş pricepe la chestiuni teologice), rîsul nu e tocmai bine văzut. Nu e cuviincios. Sfîntul Vasile cel Mare le dă  monahilor şi bunilor creştini povaţa că „nu trebuie să rîdă şi nici să nu tolereze pe cei care rîd”. Printre regulile monahale ale sfîntul Pahomie cel Mare găsim şi pedepse pentru cei care rîd „în vremea cîntărilor sau a rugăciunilor”. De bună seamă, la rădăcina acestor lucruri stă porunca a treia: „Să nu iei în deşert Numele Domnului”.

Şi tot pe această linie au venit şi reacţiile pline de sobrietate ale Patriarhiei „în legătură cu materialele din presă scrise de unii jurnaliști fără cunoștințe liturgice”. Dar pentru jurnaliştii mai mult sau mai puţin credincioşi şi „fără cunoştiinţe liturgice”,  poate că un fel de luare în deşert a părut  tocmai acea miruire cu un instrument care aducea a trafalet.

Şi nu cred că s-ar fi rîs cu atîta poftă de povestea asta dacă jurnaliştii mireni şi nu numai ei, n-ar fi observat în ultima vreme  multe alte lucruri ce par nelalocul lor. Ca de exemplu, lipsa de sfială a multor preoţi în a sfinţi automobilele, de la motor şi pînă la portbagaj sau în a închide  frumoase biserici vechi cu dizgraţioase uşi şi geamuri de termopan. Într-o altă extremă a fost înregistrat vehementul şi rizibilul protest (mai ales prin medii mănăstireşti) împotriva „cipurilor din buletin”. 

Unii clerici încearcă adică, într-un mod cît se poate de neinspirat, să fie în pas cu vremurile şi cu progesele tehnologice, ca să nu mai vorbim de cele comerciale iar alţii se retrag într-o adevărată înapoiere, fie şi în spatele unor uşi de termopan.

Nu ştiu încă, din care categorie fac parte preoţii, tot mai mulţi se pare, ce  nu mai vor să stea de vorbă cu jurnaliştii care încearcă să le ia interviuri, pe motiv că aceştia  nu ar fi de la un post „de-al nostru”, adică Vocea Speranţei sau Trinitas. Asta sună a: „nu dăm informaţii concurenţei”.

După mintea mea (profană) preoţii ar trebui să stea de vorbă cu oricine şi cu atît mai mult cu oameni care pot răspîndi cuvintele lor şi deci, învăţătura creştină. Se poate argumenta că mulţi jurnalişti nu sînt în slujba căutării adevărului, ci mai degrabă a senzaţionalului cu orice preţ. Dar nici cînd e vorba despre asemenea...  păcătoşi, de felul lor,  nu e de înţeles de ce preoţii ar trebui să-i evite.

În sfîrşit, la 25 de ani după ce a dispărut comunismul ateu, nu te-ai aştepta la atîtea stîngăcii  sau chiar inepţii din partea unor slujitori ai Bisericii. Aşa că, atunci cînd prinzi cîte o ocazie, mai faci şi haz. Din cînd în cînd, chiar dacă nu e prea cuviincios, prin rîs se pot îndrepta unele lucruri. Şi, cum spunea un mare filozof, rîsul e o reacţie la rigiditate.