„Un om de o vitalitate extraordinară“ – interviu cu Ionuţ GHERASIM
Cînd şi cum l-aţi cunoscut pe Corneliu Coposu?
Înainte de a vă răspunde trebuie să spun următorul lucru: peste 4 ani se vor împlini 100 de ani de cînd familiile noastre se cunosc. În 1918, bunicul meu Ilie Lazăr, delegat din cadrul plasei Ocna Şugatag, fiind chiar cel mai tînăr semnatar al Actului Unirii de la Alba Iulia, s-a întîlnit, cu căruţele fiind, cu părintele Valentin Coposu (tatăl lui Corneliu Coposu) care era delegat pentru Marea Unire din partea zonei Bobota-Şimleu. Prima mea amintire legată de Corneliu Coposu a fost în 1984, cînd domnia sa, într-o vizită pe care a făcut-o la Cluj, s-a întîlnit cu părinţii mei în cartierul Grigorescu unde locuiam şi era însoţit de Tita Chiper, văduva scriitorului Alexandru Ivasiuc, cu care atît bunicul meu cît şi Corneliu Coposu erau într-o legătură permanentă. N-am să uit niciodată acea zi cînd am ascultat cu gura căscată toate poveştile lui Corneliu Coposu legate de bunicul meu Ilie Lazăr şi de colaborarea pe care o avuseseră cu Iuliu Maniu.
Cum era Corneliu Coposu în acele vremuri? Era un opozant deschis al regimului comunist, vorbea contra lui pe faţă sau avea unele precauţii?
Ce vă pot spune clar e că, în 1984, imediat după vizita lui Corneliu Coposu la noi acasă, timp de o lună de zile şi mama, şi tata au trebuit să meargă să dea declaraţii la Securitate, iar Corneliu Coposu era permanent urmărit, nu doar cînd a venit la noi, ci şi cînd a mers la familia Boilă (nişte nepoţi ai lui Iuliu Maniu pe care-i vizita la Cluj). Pe mine m-au impresionat, în primul rînd, statura lui din acele vremuri şi încă un lucru: faptul că fuma foarte mult. Aveam o scrumieră mică acasă şi mi-aduc aminte că eu, fiind cel mai mic de acolo, mă duceam din zece în zece minute s-o golesc. Cred că am făcut chestia asta de 20-25 de ori în timpul cît el a stat în vizită la noi. Eram în clasa a IX-a, iar Corneliu Coposu îmi aducea confirmarea unor informaţii pe care eu le acumulasem deja de la părinţii mei (care se învîrteau în mediul foştilor deţinuţi politici şi al intelectualilor din vremea interbelică).
Din 1984 şi pînă în decembrie 1989 l-aţi mai văzut?
Ne-am mai văzut în 1986 şi în 1988, cînd am mai mers noi în vizită la rudele noastre din Bucureşti şi, bineînţeles, nu puteam să nu trecem şi pe la familia Coposu. Atunci era chiar întreaga familie şi m-a impresionat că, pe lîngă domnia sa, mai erau cele patru surori – tanti Tuţi, tanti Bobiţa, tanti Uchi şi cu tanti Rodi (cele două care mai trăiesc acum), împreună cu mama lor. Era o desfătare totală, în momentul în care ajungeam în acea casă mică unde simţeam o căldură deosebită, şi din partea lui Corneliu Coposu, şi din partea doamnelor. Mai apoi, imediat după evenimentele din 1989, pe data de 26 decembrie, o zi după împuşcarea familiei Ceuşescu, mama a primit un telefon la Cluj. Era preşedintele Coposu care i-a spus mamei direct: „Vreau să-l laşi pe Ionuţ să vină alături de mine, să-mi fie şef de cabinet, pentru că aici mişună de securişti şi nu pot să am încredere totală în nimeni şi am nevoie de un tînăr cu sufletul curat care să fie alături de mine.” Mama a fost impresionată şi mi-a spus că „a sunat nenea Puiu şi vrea să-i fii şef de cabinet”. Pentru mine era o noţiune foarte ciudată şi abstractă. Nu ştiam ce înseamnă să fii şef de cabinet. Dar, după trei zile, am ajuns la Bucureşti şi, din acel moment, timp de un an şi jumătate am stat 25 de ore din 24 alături de preşedintele Coposu, pînă în aprilie 1991 cînd am plecat în Franţa, la Grenoble, să-mi fac studiile de ştiinţe politice. M-am întors în iunie 1995, foarte fericit că, după practica pe care o făcusem în politică, absolvisem şi studiile teoretice de ştiinţe politice şi puteam să fiu alături de nenea Puiu, de preşedintele Coposu. Din păcate, am mai fost aproape de el, ca şef de cabinet, doar cîteva luni, pentru că, aşa cum ştiţi, în noiembrie a decedat. Acel an a fost unul negru pentru mine deoarece şi tatăl meu, Ioan Gherasim, a murit în iunie.
Era Corneliu Coposu un om care iradia în jurul său optimism, fiindcă, cel puţin de la distanţă, aşa făcea impresia? Înainte de 1989 le transmitea celor din jur încrederea că regimul comunist se va sfîrşi?
Coposu, la fel ca şi bunicul meu, făcea parte din generaţia care a convins, imediat după ieşirea din puşcărie, că această hidră care însemna comunismul va dispărea curînd. În toate discuţiile pe care le avea cu foştii colegi de detenţie, cu prietenii, chiar şi la bridge – pentru că era un mare jucător de bridge – spunea: „Nu mai este mult şi comunismul va cădea.” Asta am citit-o şi în memoriile bunicului meu care, la Cluj, urmărit de Securitate, prin 1974, tot timpul spunea, în faţa statuii lui Matei Corvin: „Mai e puţin, dragi tineri, şi veţi vedea că va reveni ce a fost pînă în 1947.” Deci, credinţa şi optimismul îi caracterizau. Corneliu Coposu a fost dominat de un mare optimism, nu doar înainte de 1989, ci şi după, în cele mai grele momente: 28-29 ianuarie, 13-15 iunie, 1 decembrie 1990. Emana un optimism extraordinar. Şi avea o dragoste specială faţă de tineret. Spunea că întregul popor român este cel care, în final, va face ca ţara asta să fie cu adevărat ţara lui Dumnezeu. Noi, pe atunci, ca tineri, eram foarte dezamăgiţi de faptul că marea majoritate a populaţiei nu-l recunoaşte ca lider moral al României. Însă el nu şi-a pierdut niciodată credinţa şi speranţa, nici cînd era scuipat, nici cînd marea majoritate a românilor era împotriva lui. A fost un om special, de o modestie incredibilă, care nu şi-a dorit pentru el personal absolut nimic. Ţin minte că, în 1992, colegii lui de detenţie – Ion Diaconescu şi alţii – insistau ca el să fie pus pe primul loc la lista de candidaturi pentru Senat, iar el nu voia sub nici o formă. Spunea că nu vrea să fie parlamentar, că are acest partid care trebuie să meargă mai departe. Cu chiu cu vai, în ultima noapte de depunere a listelor, a acceptat să fie şi el trecut pe listă.
În ce măsură Corneliu Coposu era perceput ca un opozant puternic al regimului comunist, înainte de 1989, în cercurile de oameni care-l cunoşteau?
În primul rînd, el era un vizionar. Nu trebuie uitat că în 1987 i-a trimis o scrisoare lui Jean Marie Daillet, în ciuda tuturor blocajelor făcute de Securitate, prin care cerea înscrierea PNŢ (care era clandestin) în Internaţionala Creştin-Democrată. Nu doar că era perceput ca viitorul lider democrat al României, de către absolut toţi foştii lui colegi de detenţie, dar de cîte ori venea vreun lider în vizită la Ceauşescu, fie el şi comunist (cazul Gorbaciov, cazul Gromîko, cazul Jivkov), în faţa uşii lui Corneliu Coposu se instalau cel puţin doi oameni care-l supravegheau permanent. Deci „beneficia” de o atenţie sporită din partea organelor statului. Toată lumea ştia cine e. Dar au fost o grămadă de minciuni la adresa lui, mergînd pînă acolo încît unul dintre agenţii care-l urmăreau a ajuns să spună despre el că ar fi un tip imoral pentru că juca bridge. La un moment dat, a fost chiar acuzat de către Adrian Păunescu că ar fi fost informator al Securităţii. Şi atunci, Virgil Măgureanu, directorul SRI, a apărut în faţa plenului Camerelor reunite ale Parlamentului şi, cu multă demnitate, a declarat că, din toate datele pe care le deţine, nu poate trage decît concluzia că este o mare porcărie să declari că Corneliu Coposu ar fi fost informator, pentru că dimpotrivă, în anii '80, el a fost cel mai supravegheat dintre toţi liderii ţărănişti.
Juca bridge, fuma... dar era un om religios. Se ducea regulat la biserică?
Era profund religios. Chiar atunci cînd a venit împreună cu Tita Chiper, ţin minte că a spus: „Vin după-masă pentru că dimineaţă trebuie să merg la Sfînta Liturghie.” Indiferent că era în Buucreşti sau în altă parte, ţinea să meargă la Liturghie. Şi chiar în vîltoarea evenimentelor din 1990, cînd toată lumea trăgea de el să facă una sau alta, ţin minte că mi-a spus – eram în postul Paştelui: „Ionuţ, în orice caz, oriunde ai fi, să nu-l laşi pe Dumnezeu de-o parte.” Duminica şi de sărbători ne duceam în special la biserica Acvila. Corneliu Coposu avea şi o altă latură incredibilă: a luptat întotdeauna pentru unitatea Bisericilor. Mai ales atunci, cînd în Ardeal se ducea o luptă pentru retrocedarea bisericilor greco-catolice, el făcea tot felul de peripluri între Blaj şi Patriarhie, în care încerca să convingă pe toată lumea să-şi dea mîna, spunînd că această Biserică este una singură şi noi, creştinii, avem datoria să fim uniţi şi nu să ne batem între noi. Făcea exact ca Maniu care, chiar şi cînd era prim-ministru, o duminică mergea la slujba greco-catolică şi cealaltă duminică la slujba ortodoxă. Era un om deschis şi un apărător al credinţei româneşti pentru care atît de mulţi au luptat în trecut. Era un mare luptător pentru drepturile şi unitatea Bisericii.
În general, era un luptător încrîncenat, sau mai degrabă senin?
Era foarte tolerant. Şi după ce am citit mai multe lucruri, pot să vă spun că, în proporţie de 90%, Corneliu Coposu a preluat felul de a face politică al lui Iuliu Maniu. Nu era doar tolerant, ci şi foarte deschis. De exemplu, el tot timpul a vorbit cu Ion Iliescu, pînă în momentul în care acesta l-a jignit. De atunci, a spus că PNŢ-ul va sta de vorbă cu Ion Iliescu şi cu Frontul Salvării Naţionale, dar nu el personal. Se referea, tăcut, la sintagma aceea din 28 ianuarie 1990, cu „sula-n coaste”, pe care o folosise Ion Iliescu.
La un moment dat, în martie 1990, eram în faţa Hotelului Bucureşti, pe Calea Victoriei şi, dintr-odată, preşedintele Coposu a ţîşnit de lîngă noi, a traversat şi s-a dus direct la un individ. Noi abia am putut să ne ţinem după el şi, cînd am ajuns acolo, el îi spunea individului: „Dacă vreodată vei fi adus în proces, să mă chemi. Voi fi martorul tău şi voi spune tuturor că tot ceea ce ai făcut a fost pentru că nu erai în deplinătatea facultăţilor mintale.” Ăla era cu gura căscată, noi nu înţelegeam nimic. La un moment dat, ne-a spus: „Ăsta este cel care m-a bătut cel mai crunt în închisoare, la Rîmnicu Sărat, dar – şi s-a uitat către mine şi către colegul meu – voi nu aveţi dreptul niciodată să vă întoarceţi împotriva lor. Singurul care poate să-i judece este Dumnezeu.” Deci asta era o altă latură a sa: a fost iertător.
Altfel, pot să vă spun că stătea de vorbă cu toată lumea, cu musulmani, cu evrei, cu budişti. Primea invitaţii de la ambasade şi nu făcea diferenţe între amabasada Statelor Unite şi, să spunem, ambasada Pakistanului. Zicea: „Dacă eşti invitat, dragule, tre’ să meri peste tot, pentru că aşa dovedeşti că eşti deschis faţă de cultura şi înţelegerea fiecărui popor.”
Înseamnă că avea şi o energie ieşită din comun.
Da, avea. Era de o vitalitate incredibilă. Chiar şi pe 6 octombrie 1995, cu o lună înainte să moară, a primit Legiunea de Onoare din partea statului francez. Stau şi mă întreb cum a putut să aibă atîta vitalitate să participe nu numai la ceremonia de la ambasadă, ci să stea şi la Casa Oamenilor de Ştiinţă, unde a fost petrecerea, cînd a cîntat pînă dimineaţa cîntece populare ardeleneşti şi din toată ţara, împreună cu Stela Popescu, cu Arşinel, cu noi şi cu ceilalţi prieteni. Peste doar o lună, Dumnezeu l-a luat la El. Vorbeam de fumat. Da, din păcate fuma foarte mult. În 1990, ţin minte că şi eu am ajuns să fumez foarte mult, într-un fel din cauza lui, fiindcă stăteam cu el de la 8-9 dimineaţa pînă noaptea tîrziu. Cînd ajungea acasă, pe la ora 2, ştiţi ce făcea? Pînă la 5 citea toată presa zilei. Şi apoi dormea vreo două-trei ore. Ăsta era Corneliu Coposu, un om de o vitalitate extraordinară.
Ţin minte că pînă şi Ion Iliescu, cel mai important adversar politic al său de după 1989, a spus după moartea sa nişte cuvinte de apreciere, ceva de genul că era un activist politic extraordinar.
Apropo de relaţia cu Ion Iliescu. Ea a devenit mai contondentă pe data de 23 ianuarie 1990 cînd acesta a anunţat că Frontul Salvării Naţionale va participa la alegeri. Atunci, preşedintele Coposu – eram în biroul lui – a pus mîna pe telefon şi a vorbit şi cu Ion Iliescu, şi cu Petre Roman, şi le-a spus în felul următor: „Nu faceţi această mare greşeală a democraţiei, tinere, din România. Dacă vreţi, aveţi Partidul Naţional Ţărănesc, aveţi Partidul Naţional Liberal, aveţi Partidul Social Democrat. Puteţi să vă înscrieţi toţi liderii FSN în ce partid doriţi. Faptul că provocaţi o criză politică, prin candidatura FSN în alegerile din mai, va crea un vid total între FSN şi celelalte patride, pentru că voi beneficiaţi de absolut totul. În cazul în care nu vă retrageţi, în următoarele 24 de ore, decizia de a candida în luna mai, PNŢ, împreună cu PNL şi PSD vor organiza, pe data de 28 ianuarie, un miting de protest în faţa Guvernului, în Piaţa Victoriei.” Asta e o chestie pe care foarte mulţi (culmea, şi foşti colegi de-ai mei) nu vor s-o mai recunoască astăzi. Corneliu Coposu le-a spus apoi celor din jur să facă demersurile la Primărie pentru acest miting. S-au făcut, deci totul era perfect legal şi democratic. Ulterior, Ion Iliescu şi alţii au spus însă că a fost o încercare de lovitură de stat, un miting pe care l-au provocat cei din partidele istorice (spuneau totdeauna „partide istorice” ca să li se dea o tentă negativă). După aceea, pe 28 ianuarie, am fost la masa la care Ion Iliescu a făcut acea declaraţie către preşedintele Coposu, pentru că nu putea să-l înduplece. Corneliu Coposu a fost stoic şi drept ca o stîncă, afirmînd foarte clar: „Sîntem aici pentru simplul motiv că dumneavoastră încălcaţi orice fel de regulă a democraţiei în România. Toată lumea occidentală care este acum alături de noi, îşi va întoarce faţa de la noi dacă dumneavoastră continuaţi cu aceste metode comuniste.” Asta s-a întîmplat atunci. A doua zi – se ştie –, au venit minerii, au venit muncitorii de la IMGB care „făceau ordine”...
După aceea, prin toate lucrurile pe care le-a făcut, Corneliu Coposu l-a enervat la maximum pe Ion Iliescu. Pentru că tot ce făcea era democratic, iar Iliescu era specializat şi obişnuit cu un alt stil de a face politică. Cea mai frumoasă declaraţie la înmormîntarea lui Coposu a dat-o, culmea, unul din adversarii politici, Alexandru Bârlădeanu. El a spus în felul următor: „S-a dovedit pînă la urmă că linia şi calea pe care a mers Corneliu Coposu au fost cele bune.” Mai mult decît o asemenea declaraţie făcută de un mare comunist, ca Alexandru Bârlădeanu, nu se poate.
Corneliu Coposu avea un dar special de a spune lucrurilor pe nume, într-un mod simplu şi percutant.
Dureros e că am trăit – mă refer la întregul popor român – cinci ani alături de acest om şi n-am ştiut să-l apreciem la adevărata valoare. Au făcut-o alţii. În octombrie 1990, una din marile peronalităţi ale acestei lumi, care a avut şi un mare rol în căderea Cortinei de Fier, Margaret Thatcher, la congresul Partidului Conservator, în momentul în care a fost anunţat Corneliu Coposu, s-a ridicat în picioare, şi-a plecat capul şi a aplaudat. Jacques Chirac, la rîndul său, a spus, tot în 1990: „Mă plec în faţa celui mai democrat om al României.” Mai tîrziu, cînd a devenit preşedinte, i-a acordat Legiunea de Onoare. Deci, oameni mari ai politicii internaţionale au fost cei care l-au apreciat.
Iar după ce a murit, pentru toată lumea a fost clar că, într-un fel, alegerile din 1996 nu au fost cîştigate atît de Convenţia Democrată şi de Emil Constantinescu, cît de Corneliu Coposu. Dar, vă spuneam că a fost un vizionar şi mi-aduc aminte că zicea un lucru extraordinar, în 1990, imediat după alegerile din mai: „Blestemul acestei ţări este ca, după 20-25 de ani, să fie condusă, şi pe stînga, şi pe dreapta, de acelaşi FSN.” Este o vorbă extraordinar de actuală.
Cum l-aţi vedea pe Corneliu Coposu în politica actuală? Ce părere credeţi că ar avea despre situaţia de acum?
În primul rînd, dacă ar exista Coposu la ora actuală, sînt convins că 90% din actualii politicieni n-ar mai fi apărut. Dacă un om ca el ar fi reuşit, în aceşti 24 de ani, să-şi pună amprenta asupra politicii din România, ţara ar fi fost acum poate la nivelul Poloniei – ca să nu exagerăm. Polonia care în Uniunea Europeană face o politică de extraordinară demnitate. Prin prestanţa şi politica naţională şi europeană pe care o făcea, deschisă şi dezinteresată, cred că reuşea să formeze o generaţie adevărată de politicieni. Nu dintr-ăştia care ajung la DNA ş.a.m.d.
E uimitor că, deşi Corneliu Coposu a devenit un simbol, nimeni n-a reuşit să-l ia drept model, să meargă măcar cît de cît pe urmele lui, iar partidul său pare că s-a rătăcit pe undeva. Cum vă explicaţi asta?
În acelaşi timp, aşa cum el şi cei din jurul lui, în momentele cele mai grele de puşcărie, nu şi-au pierdut niciodată speranţa în revenirea acestui partid, nici eu nu mi-am pierdut speranţa şi cred că nu doar cei care am făcut parte din acest partid avem datoria morală să facem tot posibilul ca, dezinteresaţi complet, să readucem acest partid în unde îi e locul. E foarte uşor să spui că PNŢ-CD a murit şi nu mai are nici o şansă. A murit pentru că ne complacem într-o anumită situaţie în care Corneliu Coposu nu s-a complăcut niciodată. Multă lume spune că nu poţi face nimic dacă n-ai bani şi n-ai nici o televiziune alături de tine. Da, dar nici Corneliu Coposu n-avea bani şi n-avea televiziune. Şi a adus partidul la un nivel de care pînă şi Adrian Năstase s-a declarat, la un moment dat, impresionat. Năstase spunea că, imediat după ’90, PNŢ-CD avea cele mai multe organizaţii şi că pînă şi în vîrful muntelui găseai un om care să fie ţărănist. Deci organizarea pe care a făcut-o Coposu a fost impresionantă, nimeni nu vorbeşte despre asta. Sînt mulţi oameni dezamăgiţi în ţara asta. Dacă acum acest partid ar avea şansa să scoată în faţă un om care să fie dezinteresat de persoana lui şi interesat pentru ceilalţi, aşa cum a fost Corneliu Coposu, ar putea să continue. Şi merită să continue pentru că e partidul care a făcut România Mare. Noi nu avem nevoie de tot felul de partiduleţe făcute după un anumit interes, şi pe stînga, şi pe dreapta. Avem nevoie de partide care au reprezentat ceva pentru ţara asta, aşa cum este PNŢ-CD-ul.
a consemnat Andrei MANOLESCU
