Audiţia

Şcoala de muzică era de curînd redată în folosinţă, după o renovare care a durat vreo şapte ani, timp în care elevii au făcut cursuri prin tot felul de alte locuri nu foarte proprii. Puţini mai crezuseră, după aşa o aventură, că vechea clădire, prin care începuseră să crească buruienile, va reveni vreodată la menirea sa de bază. Se vorbise de tot felul de interese imobiliare care ar fi dus la tărăgănarea fără sfîrşit a renovării, pînă la un moment propice pentru venirea unui „investitor“ care să trîntească în locul vechii clădiri vreun bloc de sticlă pentru birouri. În ciuda zvonurilor, şcoala a rămas în picioare, renovată, nu ştiu cît de bine sau de complet, dar gata de folosinţă.

În sala de festivităţi urma să înceapă audiţia anuală. Copiii aşteptau fremătînd de emoţii, bine dăscăliţi de grijulii părinţi şi bunici, să le vină rîndul să-şi cînte fiecare, la pian, piesele pentru care se pregătiseră timp de cîteva luni. Elevi de gimnaziu, de la clasa a V-a pînă la a VIII-a, copii nu foarte obişnuiţi să cînte în faţa unei săli cu mulţi spectatori, timizi şi mîndri, în acelaşi timp, îmbrăcaţi frumos, fetele cu rochii cu voaluri şi dantele, unele cu flori în păr, băieţii cu cămăşi frumoase, unii cu vestă şi chiar papion, au pornit a se desfăşura la clapele somptuosului instrument de pe scenă. O sonatină de Hayden, valsuri de Chopin, sonate de Beethoven, „Ardelenele“ lui Tiberiu Brădiceanu, Mozart, Bach şi multe alte asemenea minuni ieşite din mîinile încă mici ale copiilor au început a se revărsa în sală. Elevii cîntau fiecare după nivelul şi temperamentul său. Din cînd în cînd, se mai încurcau şi se înroşeau la faţă. Unii reluau pasajul strîngînd din buze, alţii treceau peste problemă, cu multă abilitate, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Mici personalităţi şi mici reacţii foarte interesant de urmărit, în afara muzicii propriu-zise. Un băieţel rotunjor şi tuns scurt îşi fraza piesa tacticos, asemeni bătrînilor maeştri, părînd că ştie el foarte bine ce face acolo, nu cumva să-i sufle cineva în ciorbă (a mărturisit, totuşi, ulterior, că avusese multe emoţii). Audiţia întrunea toate datele, pentru a-i umple de încîntare pe ascultători.

La un moment dat, printre înălţătoarele acorduri ale lui Bach, de afară se aude o voce familiară: „Costele, adă bă, şi tu, flexul ăla, să tăiem asta.“ Vorba cîntecului, „Şi strigă: «Veta! Mi-ai stricat chiuveta».“ Muncitorul nu vorbise atît de tare, încît să-l deranjeze pe pianist, nici măcar cît să-i perturbe serios pe ascultători, ci doar cît să aducă aminte de conjunctura generală social-istorică. Geamurile dădeau într-o curte aflată în plin şantier, cu barăci, betoniere, bancuri de lucru şi o camionetă plină de saltele puse unele peste altele. După cîteva zeci de secunde de suspans, a început şi sunetul binecunoscut al numitului instrument, care, alături de cel al bormaşinei sau al picamărului, e în stare să acompanieze absolut orice, de-a lungul şi de-a latul ţării noastre. Mai mult, în fundal a început a se produce şi percuţia joasă şi ritmică a unui baros. Trebuie să recunosc totuşi că acompaniamentul era pe cît de autentic pe atît de discret. Mi-am adus aminte cum, în urmă cu cîţiva ani, la un concert al Festivalului Sonoro, în Sala de Marmură a Cercului Militar Naţional cîţiva distinşi instrumentişti străini încercau să nu se lase impresionaţi de sîrbele şi geamparalele care răzbăteau de la nunta care se ţinea în restaurantul de dedesubt. Sau cum anul trecut, la turneul de tenis Năstase Ţiriac Trophy, cînd pe întreaga arenă se făcea linişte, astfel încît jucătorul să se poată concentra la serviciu, de undeva din apropiere răzbăteau sonorităţile unei slujbe ortodoxe la megafon, că tot era înainte de Sfintele Paşti. Mi-am reamintit şi de nesfîrşitele dueluri muzicale dintre cîrciumile noastre de pe litoral, şi nu numai. (Aud şi că anul acesta, la Mamaia, va fi un concert de utilaje, pe cinste, pentru pasarele şi parcări.) Dar cum putem să ne mai aşteptăm la puritate sonoră, la muzică rafinată şi neperturbată, într-o ţară în care mai toate lucrurile sînt amestecate?! Ba, mă gîndesc că am putea să luăm partea bună. Să mizăm adică tocmai pe amestecuri, să le transformăm în brand de ţară. De exemplu, să facem un concert pentru bormaşină şi orchestră ori un festival de lieduri pe şantier, să punem în scenă „Flautul fermecat şi flexul de diamant“, să ascultăm concertele Brandenburgice pe fond de sudură sau Simfonia Destinului în sirene de ambulanţe. „La donna e mobile“ cu Florin Salam ar fi chiar ceva clasic.