Reforma PSD?

E la modă să se discute despre reformarea PSD. Mulţi spun că PSD ar fi de fapt urmaşul partidului comunist de dinainte de 1989. Ştim că după revoluţie, PCR a fost practic înlocuit ca partid conducător, de către FSN, care apoi a trecut prin denumiri succesive (FDSN şi PDSR) pînă cînd, în 2001, a ajuns să se numească PSD.

Aceste modificări de nume s-au produs de cîte ori partidul a trecut prin scindări sau fuziuni şi par a fi fost singurele schimbări autentice.

PSD (via FSN şi celelalte formule) n-a moştenit nici simbolurile şi nici doctrina partidului comunist. A moştenit însă mentalităţile şi modul de a face politică. În el s-au regăsit o bună parte dintre conducătorii şi nomenclaturiştii vechiului regim.

Ne amintim că în anii de dinainte de 1989, marea majoritate a activiştilor comunişti erau în politică doar pentru a trăi ei înşişi ceva mai bine şi pentru satisfacţia de a avea putere asupra semenilor lor. Cîţi mai credeau atunci în comunism?

Probabil că aceasta a fost cea mai importantă caracteristică pe care PSD a moştenit-o de la PCR. Ne putem întreba cîţi indivizi din PSD au intrat în partid  pentru a face bine altora, pentru a promova interese publice. Să fim serioşi, cam toţi au fost şi sînt acolo pentru propriile lor interese şi pentru menţinerea unui sistem care să asigure un bine colectiv doar pentru membrii, clienţii şi apropiaţii partidului.

Sigur, se poate spune că asta e boala tuturor partidelor noastre. Este, dar nu neapărat  în aceeaşi măsură. Alte partide au beneficiat şi de altfel de moşteniri. PNL avea una chiar istorică, de dinaintea comunismului iar PD a rezultat dintr-o ramură reformistă care s-a rupt de FSN-ul iniţial. Sigur, şi ele au fost invadate de tot felul de chiţoi. Totuşi, în interiorul acestor partide e o şansă să mai existe sămînţa ideii că politica se face şi în interes public.

PSD nu pare să fi avut vreodată această sămînţă. Şi a rămas un monolit, cu o politică aproape la fel ca în 1990. În ciuda schimbărilor de generaţii, scopurile, mentalităţile şi stilul sînt în continuare aceleaşi. Partidul e plin de oportunişti.

Victor Ponta nu pare a face excepţie de la acest fenomen. După cum reiese chiar din spusele  mamei lui, în documentarul lui Florin Iepan „2 pentru România”, acesta ar fi intrat tocmai în tabăra celor responsabili de chemarea minerilor care l-au fugărit în 1990, pe motiv că:  „Au fost singurii care mi-au dat o şansă.”    

Dincolo de oportunism, ipocrizia de sorginte comunistă e la mare preţ. E evident că mulţi dintre mai marii PSD doar mimează că lucrează pentru binele cetăţenilor şi pentru prosperitatea ţării. Pentru ei, social democraţia nu e decît o etichetă. Cînd vorbesc despre reforme, nu se gîndesc de fapt, decît cum să ambaleze lucrurile în aşa fel încît să păcălească încă o dată electoratul şi să mai cîştige un mandat.

Pe scurt, nu sînt de bună credinţă şi nici măcar nu-şi imaginează că politica ar avea ceva de-a face cu onestitatea.

La ultimele alegeri, lumea le-a înţeles jocul (că doar îi ştia demult) şi nu le-a votat candidatul. Electoratul a demonstrat că vrea şi conţinut, şi dovada calităţilor, nu doar un ambalaj aparent atractiv.

Pentru PSD, o reformă adevărată ar înseamna o strategie prin care partidul să înceapă să funcţioneze în interesul societăţii, o metodă de selecţie care să aducă în partid membri dispuşi şi pregătiţi pentru a lucra aşa. Nişte oameni cu adevărat de stînga, generoşi, competenţi, serioşi. Or, cine din interior să vrea asta? Că, aşa cum spuneam, doar nu pentru aşa ceva au intrat în partid actualii membri.