Puia și Orbuleț
Dacă stau astăzi să mă gîndesc, mi se pare tot mai mult că cei doi erau un fel de Stan şi Bran ai afacerilor româneşti. Şi cîte personaje de acest gen n-au intrat în afaceri după Revoluţie... Nu că în zilele noastre n-ar exista destule asemenea figuri, dar parcă apele s-au mai selectat un pic. Orbuleţ era desigur Bran, cu faţa lui rotundă şi albă, doar că n-avea mustaţă. Mustaţă avea slabul Puia, una neagră, ce-i venea peste gură ca o perie.
Orbuleţ fusese şoferul unui mare securist. După Revoluţie rămăsese tot un fel de şofer şi om bun la toate într-o firmă. La un moment dat însă, a aflat că fostul lui şef (şi stăpîn) ajunsese preşedinte de bancă. S-a dus la el şi i-a cerut un credit enorm. Mărinimos, proaspătul bancher i-a dat banii imediat, că aşa erau vremurile. Orbuleţ fusese pus la cale de un individ uns cu toate alifiile, să plece din firma prin care ardea gazul. Individul acela l-a ajutat să ia cu el şi nişte clienţi şi nişte furnizori, aşa încît să-şi poată deschide propria afacere, urmînd ca ulterior să primească un comision din profit. Furnizorii aduceau pulpe americane de pui, congelate (dacă vă mai amintiţi de ele), provenite, se spunea, din reîmprospătarea stocurilor armatei americane. Adică nu erau ele chiar expirate, dar zăcuseră un timp prin nişte depozite. În orice caz, la acea vreme se bucurau de mult succes în România. Din nu se mai ştie ce motive, Orbuleţ s-a asociat cu prietenul său Puia, despre care nu se poate spune cu exactitate ce fusese înainte. Nici nu prea era de crezut că ar fi putut să fi fost ceva. Aproape că nu ştia să scrie (deşi el credea că ştie), iar de vorbit, vorbea cam la fel de prost ca Orbuleţ – dar ce conta pe atunci exprimarea oamenilor de afaceri? Banii vorbeau în locul lor. Iar cei doi deveniseră peste noapte patronii unei firme care vindea pulpe de pui în neştire.
În noua şi incredibila sa situaţie, prima mişcare a lui Puia a fost să-şi schimbe nevasta. Cea veche nu i se mai părea în regulă, chiar dacă avea doi copii cu ea. Şi-a luat una mai bună, cu liceul terminat. Nici maşina nu mai era bună. Avusese un Fiat vechi pe care-l cumpărase pe nimic, la mîna a treia, imediat după Revoluţie şi în care, între două pene, îşi plimba întreg familionul. După ce a plecat de acasă, la noua femeie, a încercat s-o vîndă, dar n-a mai găsit cumpărător. A dat-o la fier vechi şi şi-a luat un Ford, de data aceasta la mîna a doua. Era mîndru foc de noua achiziţie şi se lăuda că are şi aer condiţionat, care la vremea aceea era o raritate. Cel care îi vînduse maşina îl convinsese că ventilatorul, mai puternic decît cel cu care se obişnuise Puia, ar fi fost aer condiţionat. Nu era adevărat, iar Orbuleţ rîdea de el. Puia nu voia să recunoască că s-a păcălit. Dar cu noua maşină a început să treacă pe roşu, la stopuri. Şofer de meserie, Orbuleţ îi spunea că-i nebun. „Ce vrei, sînt în misiune“, răspundea Puia mustăcind. Deşi n-avusese vreodată treabă cu „serviciile“, dar părea că se contaminase de „securism“ de la Orbuleţ, care, cum ziceam, nici el nu fusese mai mult decît un simplu şofer (chiar dacă începuse să povestească că el însuşi ar fi fost, la un moment dat, anchetat, ba chiar torturat de colegi). În orice caz, din succesul vînzării de pulpe, celor doi parcă le crescuseră aripi. Îşi imaginau că sînt deja foarte bogaţi şi că afacerea lor va merge veşnic. Orbuleţ dădea mulţi bani bisericii din satul lui natal, dorind să-şi capete un cît mai mare respect din partea consătenilor. Şi el, şi Puia afişau o morgă teribilă. Cînd credeau că nu-i mai vede nimeni, chicoteau ca proştii şi-şi făceau tot felul de glume idioate.
Orbuleţ şi-a cumpărat pistol. A reuşit să obţină autorizaţie de port-armă, spunînd că lucra cu bani mulţi. La un moment dat, şi-a vîndut şi el vechiul Cielo şi a luat un Nissan Patrol. Credea că făcuse o mare afacere, dar era vorba de un contract de leasing prin care urma ca, în total, în cîţiva ani, să dea aproape 170.000 de dolari, adică de vreo trei ori mai mult decît preţul normal al maşinii. Pentru el, Ford-ul lui Puia devenise o rablă, ceva la care nici nu se mai putea uita. Nici nu voia să se suie în el. Spre deosebire de Puia însă, mai credincios sau poate doar superstiţios, Orbuleţ şi-a păstrat soţia. Aceasta venea şi ea la lucru, în biroul comun, unde pe toţi pereţii era afişat un motto, ceva cu credinţa în Dumnezeu. Tot cu credinţă – în propriul destin şi în siguranţa zilei de mîine –, Orbuleţ a început să-şi amenajeze casa, fără să-i pese că nu era a lui. Era revendicată de foştii proprietari. A cheltuit milioane pe renovare, că acum avea de unde. Vapoare întregi de pulpe congelate se vindeau ca pîinea caldă. Singura mare problemă era comisionul către cel ce-i ajutase să pornească afacerea, care se tot mărea. În plus, trebuia mereu să-l cinstească pe la cîrciumi scumpe, să-i facă tot felul de cadouri, tot mai costisitoare. Depindeau în continuare de el şi-l tratau ca pe un fel de naş.
Afacerea a mers vreun an şi ceva. După care n-a mai mers. Dintr-odată, nimeni nu mai voia pulpe congelate. Cei doi nu se aşteptau la aşa ceva. În plus, s-au trezit cu tot felul de controale. La un moment dat, Orbuleţ a descoperit uluit că firma lui era înglodată în datorii pe care nu avea cum să le achite. Cum emisese şi nişte cecuri fără acoperire, a ajuns pe mîna Poliţiei şi, în cele din urmă, la puşcărie. Asta deşi, prin anii ’90, cu greu putea cineva să ajungă la puşcărie pentru afaceri necurate. Automobilul de teren i-a fost luat de bancă, firma a intrat în faliment, iar familia i-a fost dată afară din casă de foştii proprietari. Puia s-a pierdut pe undeva prin marele Bucureşti. Pe el nu-l căuta nimeni, nu făcuse nimic grav.
