Se spune că, în urmă cu ceva timp, pentru a obţine un tub de pastă de dinţi plin, nord-coreenii trebuiau să se prezinte la magazin cu tubul anterior gol, ca să facă dovada că l-au consumat. Dar asta era în vremurile bune, cînd se mai găsea pastă de dinţi.
Lipsa de încredere nu este doar ceva de ordin imaterial, spiritual. Lipsa de încredere poate fi echivalentă cu lipsa de credite (deci, direct cu lipsa de bani disponibili), cu lipsa de investiţii, cu lipsa unui sistem bun de asigurări, cu lipsa unui comerţ plăcut, ba chiar şi cu lipsa unor echipe de fotbal bune.
Mă văd obligat de împrejurări să scriu din nou despre atentate. Dacă prima serie a făcut victime la propriu, cea de-a doua, nereuşită fizic, a avut un efect psihologic mai mare. „Sîntem încă aici, poliţia voastră nu e în stare de nimic, avem situaţia sub control şi putem oricînd să mai punem bombe cînd şi unde nici nu vă aşteptaţi.
Mulţi dintre noi am avut de-a face în şcoală cu cîte un Sotea, mai mult sau mai puţin asemănător celui original, descris de Ion Ghica în scrisorile către Vasile Alecsandri. (Cel care îi teroriza pe elevii mai slabi şi care voia să-i ia din mînă halviţa firavului Nicolae Bălcescu.)
În gimnaziu, în liceu şi în facultate am făcut enorm de multă matematică. La început, algebra şi mai ales geometria mi s-au părut fascinante. Apoi, a venit perioada examenelor de admitere (a treptelor, cum li se zicea pe atunci), la liceu, în clasa a XI-a şi la facultate.
În curînd vom alege noii parlamentari europeni şi poate că, înainte de a vota, ar fi de folos să ştim ce au făcut deputaţii din legislatura care se încheie. Cei 33 de europarlamentari români de la Strasbourg au fost aleşi în iunie 2009 şi sînt împărţiţi în primele trei grupuri politice ca importanţă.
Liziera pădurii e învăluită în ceaţă... sau poate e fum. Localnicii încă obişnuiesc să dea foc crengilor uscate care rămîn din tunderea de primăvară a copacilor, crengile mai mici care nu-s bune de pus în sobă. Întreg satul miroase a fum şi a bălegar, dar nu la fel ca toamna. În nări se mai strecoară şi un iz proaspăt de verde...
Dorinţa de bunăstare şi voinţa de a fi în rîndul lumii civilizate au fost motive puternice şi constante, care i-au împins pe români înainte, în ultimele două decenii. Oamenii au asimilat de-a valma, mult şi repede, tot felul de noutăţi. Individualismul exagerat, dar explicabil s-a asociat în mod paradoxal cu spiritul de turmă dezvoltat în comunism.
Anumite locuri sau peisaje par să aibă subtile corespondenţe cu locuri sau imagini din subconştientul nostru. Adică poţi ajunge undeva unde să ţi se pară că ai mai fost. E celebra senzaţie de déjà-vu, despre care s-au scris tratate întregi. Unii cred că ar fi vorba chiar de percepţii dintr-o altă viaţă.
La încheierea Olimpiadei de iarnă de la Soci, preşedintele Comitetului Olimpic Internaţional, Thomas Bach, a ţinut un discurs în care, la rîndu-i, a mers dincolo de formalităţile obişnuite. În seara cu pricina, domnul Bach a mulţumit, în faţa întregii lumi, organizatorilor şi preşedintelui Vladimir Putin, pentru cele 17 zile „magnifice“.
Cînd am fost prima oară în Austria, prin anii ’90, m-am lovit de o mulţime de reguli care m-au uimit şi m-au umilit totodată. Mi-a luat ceva timp să mă acomodez „cultural“. Ţin minte că m-a zăpăcit ideea că trebuie să sortez gunoiul în trei categorii (în România abia începuseră să se pună pungi de plastic în coşuri).
În curînd, Statele Unite ar putea deveni cel mai mare producător de petrol şi gaze naturale din lume. Şi asta graţie noii tehnologii de exploatare prin fracturare hidraulică. Tocmai acea tehnologie care unora dintre noi ni se pare dubioasă.
E clar că tot ce au făcut la Soci autorităţile Rusiei nu are, de fapt, legătură cu spiritul olimpic, ci mai degrabă cu orgoliile olimpiene (kremliniene?). Nu ideea de sportivitate sau fairplay-ul au contat. Acolo e vorba de ceea ce Uniunea Sovietică şi urmaşa ei Rusia au ştiut, timp de multe decenii, să facă cel mai bine, adică propagandă.
Prin dreapta ne depăşeşte un domn cu oarecare chelie şi mustaţă (un fel de Valerian Stan, dacă nu cumva l-aţi uitat deja), cu o mină de om satisfăcut că merge în concediu. Are cu el întreg familionul – nevastă şi trei copii. Schiurile sînt pe acoperiş, portbagajul geme de sacoşe care astupă complet geamul din spate.
Am scris deja despre cum întîrzie trenurile în Germania. O ţară pe care mulţi dintre noi o considerăm un exemplu de organizare, rigoare şi curăţenie. Poate că aşa şi este, privind-o dinspre România. Dar observată din ea însăşi, fie şi numai pentru cîteva zile, se pot vedea, ca oriunde în lumea asta, şi altfel de lucruri.
Am petrecut ore şi nopţi întregi prin foişoare de beton, în frig şi în umezeală, păzind, chipurile, o unitate militară a regimului comunist. De fiecare dată cînd am stat de pază împotriva unor duşmani incerţi, am avut alături de mine o puşcă despre care, atunci, nu eram conştient cît e de celebră.
Potrivit unor date publicate de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, între anii 2004 şi 2011 s-au înregistrat 800 de decese ca urmare a violenţei numite domestice, în vreme ce anual sînt raportate peste 10.000 de cazuri de violenţă în familie.
Un drum neaşteptat. Aeroportul din Frankfurt, noaptea. Ploaie. Pilotul Taromului a aterizat, vorba cuiva, ca un şerveţel. N-au fost aplauze, nu e ca-n rata de Milano, cu „trăiască dom’ pilot“. Panouri indicatoare albastre, electronice sînt peste tot. Nu te poţi rătăci nici dacă eşti român sau bulgar
Într-o iarnă, cam pe vremea asta, pe la mijlocul anilor ’90, am pornit la drum, cinci oameni într-o Dacie 1310. Plănuisem o mică excursie de cîteva zile, în Retezat şi nu numai. Pe autostrada spre Piteşti se aşternuse un strat subţire de zăpadă, sub care părea să fie şi ceva gheaţă.
În vara anului 1987, undeva pe Calea Victoriei, în faţa unei clădiri (poate să fi fost a Bibliotecii Central Universitare, nu-mi mai aduc aminte foarte bine) era destulă lume adunată. Pe stradă, cu motorul pornit, aştepta o impresionantă limuzină Ceaika.
O poveste şocantă a circulat prin presă în ultimele săptămîni. Cu individul care şi-a împuşcat soţia şi fiul cel mare în America, apoi s-a retras în ţara de origine, adică la mama sa de la Braşov, care l-a denunţat la poliţie.
Într-o zi, după ce m-am învîrtit vreo 20 de minute prin centrul Bucureştiului în căutarea unui loc de parcare, pe o străduţă, am găsit în sfîrşit mult doritul spaţiu, într-un colţişor. Pentru a nu încurca circulaţia altor maşini, trebuia totuşi să mă urc cu roţile din spate pe trotuar.
Ne-am obişnuit cu căldură în casă iarna, cu apă caldă nonstop, cu gaze fără fluctuaţii serioase, fără întreruperi programate de curent electric, cu magazine pline de toate bunătăţile din lume, cu mijloace de comunicare şi informare în fiecare buzunar, cu automobile pentru toţi şi străzi asfaltate, unde gropile tind să devină tot mai rare.
Dacă tot e „luna cadourilor“, cum se spunea odată, e, poate, momentul să observăm ce se întîmplă cu două cunoscute magazine din Bucureşti, care, în ultima vreme, au încercat să se „modernizeze“. Unul este Cocorul.
În general, spiritul şi civilizaţia britanică mi s-au părut mereu de admirat şi, poate, de dat exemplu, mai ales într-o ţară ca a noastră, plină de oameni dezorientaţi şi descurajaţi. Şi sînt convins că o mulţime de români împărtăşesc aceleaşi simpatii pentru britanici.
Vechiul liceu arată aproape la fel cum îl ştiam. Statuia domnitorului şi iedera de pe faţadă sînt la locul lor, tablele sînt tot verzui şi pline de formule neşterse peste week-end, în zona cancelariei s-au făcut renovări şi uşile au acum nişte stucaturi ce întăresc impresia de vechime.
„A anvelopa, anvelopare“ e un nou barbarism, intrat deja în limbajul uzual. Barbarism la propriu poate deveni cînd, odată cu pereţii blocului, muncitorii anvelopează, adică astupă şi aerisirile şi îşi fac de lucru chiar şi cu aparatele de aer condiţionat, cum aud că s-a întîmplat prin Drumul Taberei.
Poşta Română e o instituţie pe care, de voie, de nevoie, cu toţii o cunoaştem. Despre ea se pot scrie seriale întregi. Eu însumi am mai scris, nu o dată. Deşi nu se schimbă nimic acolo, la fiecare vizită reuşeşte să mă surprindă.
Nu de mult timp, v-am spus o poveste cu nişte „puţari“ – cei care sapă sau repară puţuri. Acum vă voi spune una despre meseriaşii care se ocupă de celălalt capăt al circuitului apei dintr-o gospodărie.
Într-un interviu recent, acordat cotidianului britanic The Guardian, Woody Allen observa că lumea se află într-o stare imposibilă din cauza faptului că aproape toate deciziile noastre se iau pe baza sentimentelor, nefiind motivate de raţiune, bun-simţ sau alţi factori.
În ultima perioadă, Vrancea ne tot leagănă uşor, iar Guvernul vrea să ne avertizeze cînd vine cutremurul. Să ne dea alarma, pe oriunde am fi. Evident, seismele nu pot fi prezise nicăieri în lume. Dar nimeni nu contrazice această idee.
Mulţi au căzut în admiraţia protestelor împotriva proiectului minier de la Roşia Montană. Şi, teoretic, ar fi putut fi o mişcare de admirat. Părea a fi clasica luptă a societăţii civile împotriva marii companii veroase care încearcă să obţină profituri distrugînd natura.
Cîinii încep să latre şi se reped la noi. Unul e mic, dar ceilalţi doi sînt destul de mari şi ameninţători. „Staţi liniştiţi, vorbiţi cu ei că nu vă fac nimic.“ „Am mai auzit noi vorbele astea cu nu vă face nimic şi, pe urmă, cîinele sare pe tine şi te muşcă.“
Drum lung prin Bulgaria şi apoi un ultim efort pe luminoasa autostradă grecească, pînă la ferry-ul de la Keramoti. O măsea în curs de dezumflare, combinată cu anunţuri meteo îngrijorătoare, despre viitorul apropiat.
După grozava biografie a tenismanului Andre Agassi, aceeaşi editură Publica a tradus în româneşte şi povestea marelui şi veşnicului său rival – Pete Sampras. O carte scrisă de Sampras împreună cu jurnalistul Peter Bodo, redactor-şef al revistei Tennis, tot aşa cum Agassi şi-a scris povestea împreună cu jurnalistul J.R. Moehringer, deţinător al premiului Pulitzer.
La 200 de ani de la naşterea lui Richard Wagner, în programul Festivalului „George Enescu“ a fost inclusă tetralogia Inelul Nibelungilor, considerată cea mai spectaculoasă operă muzicală a tuturor timpurilor. Tetralogia nu s-a mai cîntat integral la Bucureşti de multe decenii, nimeni nu pare să ştie exact cîte.
Madam Florea de la 3 îşi scoate cîinele de companie la plimbare de cîteva ori pe zi. De fapt, şi stăpîna, şi căţelul stau mai mult pe-afară decît prin casă. Măcar la una dintre ieşirile zilnice, bătrînica are cu ea şi ceva resturi de mîncare pentru „fraţii“ vagabonzi ai răsfăţatului ei Bubico.
Acoperişul începuse să se strice, prin unele locuri chiar intra ploaia. Cei care mai fac şiţă sînt pe cale de dispariţie, la fel şi meşterii care ştiu s-o pună pe casă. Împreună cu prietenul meu, zis Moşu’, ne-am încumetat să ne apucăm singuri de treabă.
Am fost de cîteva ori în Retezat, la intervale lungi de timp, de fiecare dată cu sentimentul pe care-l ai cînd te duci să descoperi o comoară. De data asta m-am pregătit, căutînd pe Internet să văd dacă s-a mai schimbat ceva în privinţa căilor de acces sau a condiţiilor de la cabana Pietrele.
Pe unele străzi din centrul Bucureştiului, de la un capăt la altul, în dreptul fiecărei instituţii sau firme stă cîte un individ cam fără treabă. De obicei, sînt oameni trecuţi de o vîrstă, cu păr alb şi burţi respectabile şi pare că se cunosc între ei. Hainele lor nu dau tocmai impresia de fresh, dimpotrivă.
Vechile proverbe româneşti dau aproape întotdeauna o conotaţie pozitivă muncii. Ele spun că „Cine munceşte hrană agoniseşte“, că „Munca sfinţeşte locul“ sau că „Omul harnic, muncitor, de pîine nu duce dor.“ În vremea comunismului au apărut o serie de zicale de genul „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim“ sau „Decît mult şi fără rost, mai bine puţin şi prost“.
Nu apuc să intru bine pe poarta atelierului că şeful, aplecat asupra unei roţi, îmi priveşte o clipă bicicleta peste umăr şi mă întreabă: „Probleme cu frîna din faţă? Nu mai funcţionează? S-a îndoit cablul?“ A ochit buba din prima şi mă scuteşte de explicaţii.
Un prieten mi-a istorisit o întîmplare din vremea cînd era foarte tînăr, în ultimii ani ai guvernării Celui mai iubit fiu al ţării. Era în august, imediat după sărbătorirea Zilei Naţionale, în vremea în care evenimentul istoric de la 23 august 1944 căpătase titulatura oficială de „Revoluţie de eliberare socială şi naţională antifascistă şi antiimperialistă“.
Eram la mare, pe litoralul nostru agitat şi semi-trist cînd, din cine ştie ce motiv, mi-a răsărit brusc în minte o imagine foarte veche. O cameră de hotel în care eram împreună cu mama, în vizită la o fostă colegă de-a ei de facultate. Începutul anilor ’70. Colegei i se zicea într-un fel de neuitat: Pupi.
Nu ştiu cîţi îşi mai amintesc cum, imediat după Revoluţie, un Radu Câmpeanu trebuia să explice oamenilor, la televizor, ce înseamnă privatizare. Şi exemplifica prin tutungeria sau franzelăria de la colţul străzii, care, spunea el, nu vor mai fi ale statului, ci ale unui particular care se va ocupa de respectiva afacere.
Cunoaşteţi replica: „Lasă, mamă, să aibă de toate, că noi n-am avut aşa ceva, să aibă copilul.“ E justificarea clasică a multor părinţi pentru satisfacerea oricăror pofte ale odraslelor. Evident, genul acesta de părinţi au fost crescuţi într-o perioadă de mari lipsuri şi pun un mare preţ pe chestiunile materiale.
Noi, copiii, îi ziceam Moşu. Aşa şi arăta, avînd pe cap o căciulă asemeni celei pe care o purta Ceauşescu la proces. Se vorbea că luptase în al Doilea Război Mondial şi fusese decorat pentru merite în luptele din Ungaria. În rarele momente de pace, îi invita pe copiii din faţa blocului în apartamentul lui, să le povestească şi să le arate poze din acele vremuri.
Geamand Geamanduridis, grecul pe care l-am poreclit aşa fiindcă stătea pe malul mării cu fluierul, de pază, să nu care cumva să depăşească vreun înotător geamandurile.
A fost şi individul acela care trecea în fiecare noapte prin faţa hotelului din Larnaca, mereu la aceeaşi oră, cu motorul său monstruos de gălăgios, şi pe care un turist obosit îl pomenea pînă şi la secţiunea de comentarii despre hotel.
Am scris, odată, despre o ciudată coadă la un restaurant din Paris, undeva pe lîngă Porte Maillot. Lumea, înşirată în faţa intrării, aştepta cu stoicism, apărîndu-se de ploaia uşoară cu umbrele colorate. Din cînd în cînd, pe măsură ce se elibera cîte o masă, uşa se deschidea şi dinăuntru apărea o doamnă în vîrstă, cu faţa plină de riduri, care îi invita în restaurant pe următorii clienţi.
Ronald Reagan era actor. În rolul de preşedinte a trecut, însă, cu mult dincolo de limitele simplei prestaţii actoriceşti. Mandatul său a fost plin de conţinut. Graţie strategiilor puse la cale sub administraţia sa, Statele Unite ale Americii au cîştigat Războiul Rece.
