Austria a însemnat pentru noi, multă vreme, cea mai apropiată ţară occidentală, primul colţ al paradisului în care ajungeau temerarii care fugeau de comunism, lagărul de la Traiskirchen care, în ciuda numelui de „lagăr“, era prima etapă în drumul către o viaţă mai liberă şi mai bună.
Mă angajasem la un ziar important, plin de jurnalişti cunoscuţi. Directorul, un celebru om de presă, fusese cît se poate de generos şi de elegant cu mine. În momentul în care Radio Europa Liberă tocmai îşi închisese biroul de la Bucureşti, aruncîndu-ne, pe cei cîţiva jurnalişti care eram acolo, în lumea presei româneşti de tranziţie, el mi-a reoferit acelaşi post pe care, cîndva, îl refuzasem.
Inflaţia de vorbe, de pseudoinformaţii, de pseudodezbateri şi de pseudoargumentaţii pare a fi una dintre caracteristicile vremii în care trăim. Dacă românii sînt mai trăncănitori de felul lor – din pricina, poate, a spiritului latin –, caracteristica aceasta a cunoscut, în ultima vreme, unele transformări.
Ştiam, ca tot omul cu o oarecare cultură generală, că în Cipru a fost un conflict între greci şi turci; că Turcia a ocupat, în anii ’70, partea de nord a insulei, gonindu-i în sud pe toţi locuitorii de origine greacă; că grecii au răspuns cu aceeaşi monedă, gonindu-i pe etnicii turci în nord;
Steaua tocmai a cîştigat campionatul. Patronul ei tocmai a fost condamnat la închisoare şi toată lumea se întreabă ce se va întîmpla cu marea noastră echipă. Un club de care s-au legat şi se leagă o mulţime de lucruri din ţara asta. Şi de care am şi eu legată o amintire pe care n-am reuşit s-o uit.
Unii oameni, mai norocoşi, află de mici copii – sau poate ceva mai tîrziu – cam cum stă treaba cu literatura, muzica, arta, filozofia... Li se arată sau găsesc singuri, prin propriile aptitudini, drumul cel bun, canonul. Află că pe drumul acesta sînt marii creatori – de tipul, să zicem, Tolstoi, Beethoven, Rembrandt, Kant.
Dis-de-dimineaţă, pe uliţa prăfoasă a cartierului de romi din comuna Frumuşani, îşi face apariţia maşina albă a poliţiei, cu sirena şi girofarul pornite, zburătăcind orătăniile din cale. Cineva aude un localnic exclamînd alarmat: „Belea! Procuratura!“ Un altul îl linişteşte: „Stai calm, măi, că nu-i control. E ăla!“
Noua limbă postrevoluţionară a adus cu sine conceptul de dezvoltator imobiliar. Un termen repede întrupat de un soi anume de individ. Numele de dezvoltator te poate duce cu gîndul la un tip care-şi dezvoltă muşchii, ceafa şi burta. Adeseori, realitatea îţi confirmă acest gînd
Acum, dacă tot au trecut Sfintele Paşti, să vă povestesc cum se poate pregăti un miel de Revelion. Era mai degrabă un berbecuţ de vreo 17 kilograme, cumpărat de la nişte turci din Berceni şi urma să devină vedeta acelui Revelion pe care îl programaserăm în creierii munţilor.
Amicul meu alpinist, cel despre care circulă vorba că a bătut un tren întreg, a prins imediat vorba ce-i spusesem, cum că mă simt în formă şi putem încerca să facem o tură „mai tare“. A părut foarte încîntat de idee şi nu cred că a mai înregistrat şi precizarea mea ulterioară: „tare pentru mine, nu pentru tine“.
Piaţa a fost totdeauna bine aprovizionată, mai bine decît cea de la Bucureşti, cu legume mai frumoase şi cu brînzeturi mai gustoase. Ţăranii mai atenţi, mai puţin smuciţi, te să lasă alegi marfa, fără pretenţia aceea stupidă care mai apare uneori prin pieţele Bucureştene, de a te servi cu merele sau roşiile care vin „la rînd“.
Era un tip care nu putea alcătui o frază cu cap şi coadă. Nu părea să-şi pună vreo problemă de logică. Cînd vorbea, înşira cuvintele într-un mod abracadabrant. Ciudat era că mesajul părea, totuşi, să se transmită. Unii îl receptau imediat. Era ca în textele acelea în care, inversînd literele din interiorul cuvintelor, acestea pot fi totuşi înţelese.
Sînt unii oameni cu care te înţelegi perfect, de la primele cuvinte. Era un unchi îndepărtat, de care auzeam vorbindu-se prin familie, la cîţiva ani o dată. Nu-l mai văzusem niciodată, dar din prima clipă cînd am făcut cunoştinţă, l-am simţit aşa de apropiat, de parcă ne ştiam de cînd lumea.
De-a lungul timpului, tot ocupîndu-mă cu gazetăria şi cu cifrele, am întîmpinat o problemă recurentă: cea a lipsei de interes a guvernelor româneşti faţă de simplul numărat. Am mai pomenit lucrul ăsta. Acum cîţiva ani, am constatat, de exemplu, că nu e cunoscut cu exactitate numărul persoanelor bolnave mintal din ţară.
Votul de la Convenţia PDL s-a încheiat, ca multe alte voturi din ultima vreme, din ţara asta, cu o contestaţie. Perdanţii – adică cei din tabăra apropiată preşedintelui Băsescu – i-au acuzat pe cîştigători de vicierea rezultatelor.
În ultima vreme, informaţiile panicard alimentare se succed cu nemiluita, punînd la grea încercare puterile noastre de a digera mental atîtea grozăvii, de multe ori contradictorii, despre otrăvurile care, chipurile, ne-ar fi puse în galantare, spre alegere.
Săptămîna trecută, la diferenţă de doar cîteva ore, la Vatican şi la Bucureşti s-au petrecut evenimente de un contrast îngrijorător. La Vatican a fost ales un nou Papă, ocazie cu care zeci de mii de pelerini din întreaga lume s-au adunat în faţa bazilicii San Pietro.
Într-un vagon de metrou din Londra, la o staţie, a năvălit o gaşcă de băieţi agitaţi. Vorbeau tare, băteau în uşi şi păreau puşi pe scandal. O cucoană între două vîrste, care şedea în faţa mea, a afişat imediat un zîmbet binevoitor, de parcă ar fi fost dispusă să intre imediat în vorbă cu „năvălitorii“, să participe la tămbălăul pe care aceştia îl făceau.
Din noroaiele şi zăpezile sfîrşitului de iarnă răsar urzicile. Apar apoi ştevia şi loboda, bune la mîncărurile de post, detoxifiante după grăsimile iernii. E vremea la care merele din piaţă, ţinute de cu toamnă, încep să se strice. Ies ceapa şi usturoiul verde. Ridichile nu mai sînt o noutate de primăvară fiindcă acum sînt şi iarna.
Dispariţia bruscă a întregii propagande care ne învăţa că un destoinic şi nemaiîntîlnit cîrmaci conduce poporul nostru milenar şi deosebit în istoria lumii a lăsat terenul gol. Oamenii, dintre care mai mulţi decît ar fi fost de aşteptat chiar crezuseră în propaganda oficială, au început să înţeleagă tot mai bine prăpastia dintre cele ce li se inoculaseră atîta amar de vreme în minţi şi realitatea crudă.
Dosarul revistei e despre trenuri. Despre trenuri voi vorbi şi eu, dar nu despre ale noastre, ci despre nişte trenuri de care am auzit încă din şcoala generală. Ni se spunea atunci, prin anii ’70, că în Norvegia liniile de cale ferată sînt electrificate în proporţie de 80%.
Vă propun un circuit pe schiuri prin Alpii Dolomitici. Skipass-ul Dolomiti Superski e un card valabil pentru domeniile schiabile din jurul a 12 mari staţiuni. Cu vreo două sute şi ceva de euro adică, ai acces timp de o săptămînă la 450 de instalaţii de urcare care deservesc sute de pîrtii ale căror lungimi însumează nu mai puţin de 1200 de kilometri.
E o perioadă în care unele cumpărături aparent banale se dovedesc, în fapt, neobişnuit de complicate. De exemplu, se întîmplă în mod firesc ca, la apropierea de adolescenţă, orice băiat să nu mai vrea să poarte dresuri pe sub pantaloni.
La o masă, la un fast food. Mănînc o felie de pizza şi beau o bere. Lîngă mine se aşază un tip cu o şapcă. 50 de ani. Înfulecă în două minute o farfurie întreagă de spaghete şi apoi îşi comandă şi el o bere. Plescăie de două ori, se uită la mine pe sub cozoroc şi începe: „Bem bere după-masă… în loc de coniac. Fir-ar ale dracului de obiceiuri."
Un raport al Pentagonului arată că, în ultima perioadă, în armata americană s-a înregistrat în medie o sinucidere pe zi. Mai precis, în anul 2012, în rîndul militarilor americani au avut loc 349 de sinucideri, adică mai multe decît cele 246 de vieţi americane pierdute pe cîmpurile de luptă din Afganistan.
„Spune-mi ce maşină ai, ca să-ţi spun cine eşti.“ E o formulă posibilă în România anului 2013. În urmă cu două-trei decenii, nu era. Clişeele locale şi internaţionale legate de mărcile de automobile şi de proprietarii lor sînt deja răspîndite.
Nu mai ştiu dacă înainte sau după Revoluţie, dar în orice caz prin acea perioadă, am auzit circulînd următoarea poveste. Cică prin anii ’70, doi tipi care lucrau la o întreprindere socialistă (sau la un institut de cercetare), în posturi mai de conducere, ingineri sau cercetători, cu ceva funcţii şi prin PCR, au fost trimişi în Franţa la un congres.
Cu ocazia meselor familiale de la abia trecutele Sărbători, dincolo de tradiţionalul sport al mîncatului mult şi greu, o mulţime de români au exersat, probabil, echilibristica evitării certurilor politice. În amestec cu sarmale şi caltaboşi, o discuţie aprinsă despre Ponta şi Băsescu poate crea serioase disfuncţii digestive.
În apropierea multor runde de alegeri din România – mai în glumă, mai în serios, pe plan public s-a pus problema plecării unor oameni din ţară. După alegerile din 20 mai 1990, chiar a început primul val de emigrare postcomunistă.
Fundaţia Soros România a făcut de-a lungul timpului o serie de cercetări de teren şi studii aprofundate privitoare la migraţia românească din ultima vreme, în condiţiile în care Guvernul nu pare să se fi preocupat serios de această chestiune. Am stat de vorbă cu membrii echipei Fundaţiei Soros implicate în aceste studii.
M-am mirat în urmă cu cîţiva ani de felul în care, într-o discuţie la radio, un mai june gazetar făcea apologia jurnalismului bazat pe informaţiile de pe Internet. Eu eram de acord că Internetul e un extraordinar instrument în mîna jurnalistului, prin care poate afla mai uşor o mulţime de lucruri noi şi prin care poate, la fel de uşor, să verifice tot felul de date.
Ceaţa vine în valuri şi momentele cînd reflectă lumina farurilor, înapoi prin parbriz, chiar şi faza scurtă, sînt tot mai dese. Ne aflăm în preajma nopţii Sfîntului Andrei. Lapoviţa de-afară bate înspre ninsoare. Mi-e limpede că nu e vreun pericol să rămînem înzăpeziţi, dar ceilalţi din maşină sînt cam speriaţi.
Am ascultat de-a lungul timpului unele remarci făcute de oameni de prin alte părţi. La Madrid, tipul care ne-a închiriat apartamentul aflase de la cunoştinţe de-ale sale, care vizitaseră România, că toate clădirile din Bucureşti sînt murdare.
Au trecut exact 11 ani de la o zi de pomină trăită de angajaţii din Bucureşti ai postului de radio american Europa Liberă. Se aflase că preşedintele Ion Iliescu îi va decora pe veteranii postului, cei care vorbiseră la microfon înainte de 1989, criticînd regimul comunist şi pe conducătorii lui.
Una dintre dorinţele specifice românului de azi este să aibă „măcar un petic de curte“, adică să fie proprietar al unei case pe pămînt, să nu mai locuiască la bloc. Pînă la un punct, e o reacţie firească la sistemul impus de comunism prin aşa-numitele cartiere-dormitor, de care foarte mulţi încă n-au reuşit să scape.
Sîntem în plină campanie electorală, iar televiziunile noastre îşi împart ecranele în două şi în trei pentru a ne arăta nişte mutre paralele care discută aprins despre lucruri care lor li se par importante. Iar noi, vrînd-nevrînd, sîntem bombardaţi cu scandaluri, scene de mahala şi nenumărate năzbîtii electorale.
E instrumentul care, prin excelenţă, lipseşte exact cînd ţi-e lumea mai dragă. Spre deosebire de mai vulgarul său văr, desfăcătorul de bere, tirbuşonul e mult mai greu de înlocuit. De fapt, nici nu are un înlocuitor onorabil. Aventurile cu introducerea dopului în interiorul sticlei sînt pe cît de riscante pe atît de enervante.
Nu ştiu cum se face că, mai mereu, „naşul“ avea mîini mari şi aspre, de muncitor, în care dispăreau instantaneu bancnotele pe care le lua discret de la călători. Mulţi dintre noi îşi amintesc încă foarte bine tipicele formule de întîmpinare: „De unde v-aţi urcat?; Unde mergeţi?; Cît ai pus acolo?“.
În vara anului 1996, ne aflam în sudul Angliei, la Chichester, în vizită la o distinsă englezoaică în vîrstă de aproape 70 de ani, o persoană interesată de România unde, în tinereţe, petrecuse o bună perioadă de timp. Învăţase limba şi încă o ştia perfect.
Odată cu scurtarea zilei, unii jurnalişti au început să observe cum, de la o vreme, întîiul oraş al ţării, cel al cărui PIB depăşeşte o cincime din întregul României, se scufundă tot mai mult în beznă. Pe harta ţării există un loc în care economia duduie şi iluminatul public pîlpîie.
Deşi par de cînd lumea, o mulţime dintre măruntele noastre obiceiuri cotidiene au fost în realitate modificate relativ recent, adică în ultimii douăzeci şi ceva de ani. Nu mă gîndesc neapărat la schimbările legate de progresele tehnologice, ci la modificări de mentalitate şi de standard de viaţă.
Vă supun atenţiei următoarea argumentaţie: toţi creştinii cred în Dumnezeu; toţi musulmanii cred în Dumnezeu; rezultă că toţi creştinii sînt musulmani. O recunoaşteţi? E una dintre tehnicile de manipulare prin care, în zilele noastre, sîntem adesea bombardaţi mediatic.
Dimineaţa, la prima oră, în ştirile Mediafax apăruse vestea că jurnaliştii români răpiţi în Irak au fost eliberaţi. Deşi foarte importantă, ştirea era formulată într-un fel destul de ambiguu. Sursele erau neclare şi nu mai ştiu dacă se făcea referire la Dan Diaconescu şi postul său de televiziune, cel care dăduse primul această veste.
Mai ţineţi minte cum se pleca în străinătate înainte de Revoluţie? Cînd te înscriai la o excursie, trebuia să obţii nişte aprobări de la director şi secretarul de partid, se făceau verificări şi la securitate etc. Înainte de plecare, primeai paşaportul, pe care nu aveai dreptul să-l ţii acasă.
Astăzi, Curtea Constituţională se află în luminile rampei. Deciziile ei sînt întoarse pe toate feţele şi comentate, la fel ca şi biografiile sau opiniile celor nouă judecători ai săi. Ba, chiar, aceştia au început să facă „dezvăluiri“ în presă, din culisele instituţiei.
După ce vizitasem mai toate marile obiective turistice faimoase din Londra şi pe deasupra şi muzeele de prim rang, într-o zi m-am hotărît să dau o raită şi pe la un muzeu dintr-un cartier apropiat mie, dar mai depărtat de centru: Kenwood House.
Mi-am adus aminte de lampa aceea gălbuie şi rotundă ca un castron, sub care stăteam pe scaunul de dentist, cînd eram în şcoala generală. Şi de dentista şcolii, care ţipa mereu la mine şi mă ameninţa pe ton înalt că mi-ar putea tăia limba cu freza. Pe atunci, aveam însă cabinet dentar în şcoală. Acum, plomba copilului costă 2 milioane la clinica asta privată.
Adăstam prin Viena deja de vreo zece zile şi tot amînam plecarea spre Parisul pe care urma să-l vizităm pentru prima oară în viaţă. În seara aceea hotărîserăm solemn că a doua zi vom pleca în sfîrşit, dar ne-am întins la un bridge care a durat pînă pe la 4 dimineaţa.
Am scris acum cîţiva ani că nu mi se pare că între litoralul românesc şi cel bulgăresc ar fi diferenţe chiar aşa de mari pe cît se spune. Am primit o mulţime de critici. Astăzi aş face precizarea că depinde şi de unde priveşti lucrurile sau de unde vii.
