La început i-am auzit doar numele. Într-un an, prietenii mei de la bloc începuseră să-l folosească din ce în ce mai des. Era o colegă de-a lor, de clasă. Seara cînd ieşeam la joacă, toţi vorbeau despre ce mai spusese şi cum li se adresase ea în timpul orelor sau în pauze. Şi Dăneasca făcuse, Dăneasca dresese, Dăneasca în sus, Dăneasca în jos.
După ce în articolul de săptămîna trecută am dezvăluit cîte ceva despre felul în care se fac unele tabere în ziua de azi, mă gîndesc că poate n-ar fi tocmai neinteresantă povestea unor tabere de altădată. De regulă, taberele se făceau în spaţii amenajate în mod special pentru aşa ceva, nu ca acum – în hoteluri sau pensiuni particulare alese pe cine ştie ce criterii.
E una din cele mai mari bucurii ale copiilor. E momentul în care sînt împreună, de capul lor, departe de părinții care nu-i mai pot supraveghea și cicăli. Măcar o săptămînă pe an. Ofertele în domeniu arată cît se poate de atractiv, posibilitățile par diverse și interesante.
Sportivii români continuă să aibă unele rezultate notabile, în condițiile în care în România pare să se manifeste un dezinteres general pentru mai toate sporturile, cu excepția fotbalului. Specialiștii spun că de obicei e vorba de performanțe întîmplătoare, de zile foarte bune atinse din pur talent sau de către sportivi care se antrenează pe cont propriu în străinătate.
Nu mi-l pot aminti altfel decît într-un costum de stofă fină, „sare şi piper“, cu batistă albă la buzunar. Poate că l-am văzut aşa mai tîrziu, în nişte poze, şi mi-a rămas imaginea aceea. Ba, dacă mai scormonesc prin colţurile memoriei, parcă îl ştiu şi într-o jachetă fină, gri de lînă.
Cînd şi-a susţinut teza de doctorat, Victor Ponta avea 30 de ani şi era şeful corpului de control al prim-ministrului Adrian Năstase, cel care îi era şi îndrumătorul ştiinţific al lucrării. Dată fiind funcţia pe care o avea atunci, e greu de presupus că Victor Ponta avea şi timp să se dedice foarte serios studiilor doctorale.
Întîi a fost autostrada cea relativ nouă, mărginită de nesfîrşitele tufe de leandru înflorite în alb şi roz. Apoi, casele lor îngrijite şi aranjate cu bun-gust sau mai degrabă lipsite de orice prost gust coloristic şi arhitectonic. E acea atenţie acordată amănuntelor care, însumate, aduc tihna şi confortul unei locuiri.
Mulţi români ştiu deja cum sînt străduţele oraşelor din Italia sau Grecia. Acelea atît de înguste încît razele soarelui nu ajung aproape niciodată la caldarîm şi pe care abia dacă poate pătrunde o maşină. De cele mai multe ori, cînd intri pe o asemenea străduţă ai impresia că se înfundă.
Pare că lumea s-a obişnuit să vocifereze şi să protesteze la orice. Nu că n-ar fi nevoie de proteste bine susţinute contra nenumăratelor nedreptăţi care se întîmplă, dar cei mai mulţi fac gălăgie doar pentru interesele personale şi de moment, fără să urmărească respectarea vreunui principiu, dreptatea sau adevărul, ci doar cîştigul personal, fie el şi nemeritat.
Presa din perioada comunistă nu spunea aproape nimic important pe faţă. Pentru a înţelege cît de cît ceva, trebuia să citeşti printre rînduri, să ştii să decodezi limbajul vremii. În acele condiţii, zvonurile erau mai puternice decît informaţiile, iar manipularea era la îndemîna regimului.
Multe obiceiuri ilogice, dacă nu chiar tîmpite de-a dreptul, poţi întîlni prin frumoasa noastră ţară locuită. Sînt nenumărate exemple, dar aici n-am să pomenesc decît unul: acela de a da muzica tare prin restaurante. O meteahnă ce pare bine înrădăcinată şi imposibil de tratat. N-am aflat cît de istorice îi sînt rădăcinile.
La recentele alegeri pentru funcţia de primar al sectorului în care locuiesc, am avut nişte nedumeriri de simplu cetăţean. Pentru fotoliul de primar au candidat 19 persoane, dintre care numai două cu şanse şi avînd acelaşi nume. Despre celelalte 17 n-am auzit vreodată ceva, cel puţin în ultimii 40 de ani. Cum să votezi pe cineva de care nici n-ai auzit?
Nu ştiu cît de adevărată e impresia unora că aparatele de odinioară erau mult mai trainice. Poate că erau doar mai uşor de reparat sau poate că era mai la îndemînă să le repari decît să cumperi unele noi. Meşterii se obişnuiseră să improvizeze şi aproape orice se repara.
În primii doi ani de după Revoluţie, la Primăria Bucureştiului se perindaseră nu mai puţin de patru primari. Pe atunci nu erau aleşi, ci numiţi şi subordonaţi Guvernului. Primele alegeri libere de după comunism, în 1990, fuseseră parlamentare şi prezidenţiale.
Zilele trecute doi domni, unul tînăr şi altul mai în vîrstă mi-au sunat la uşă: „Nu vreţi, domnule, o excursie la Parlament?“. „Cum adică?“ „Sîntem de la USL şi vă oferim o excursie pe gratis la Casa Poporului, să vedeţi ce frumos arată şi pe dinăuntru.“ „Păi, nu mă interesează, că o ştiu“.
Mai toată lumea a lăudat ceea ce s-a întîmplat la Bucureşti cu ocazia finalei Europa League. Stadionul era oricum frumos, meciul s-a dovedit pe cît de aprins pe atît de spectaculos, iar publicul a fost civilizat şi entuziast. Nu mă îndoiesc că, şi din punct de vedere al organizării, foarte multe lucruri au fost bine făcute.
Anul 1987. O noapte de iunie foarte caldă. Prima răbufnire adevărată a verii. Coborîsem de la Mălăeşti pe poteca Take Ionescu (mirîndu-mă că a existat o vreme cînd politicienii construiau trasee montane care le purtau apoi numele) iar mai jos, pe drumul dintre Poiana Izvoarelor şi Gura Dihamului, chiar dacă era pădure, aerul fusese aproape sufocant.
Nu demult, m-a amuzat să descopăr nedumerirea unui tînăr, exprimată faţă de nişte oameni mai în vîrstă: „Voi cum reuşeaţi să vă întîlniţi în oraş pe vremea cînd nu erau telefoane mobile?“. Chiar aşa. Cum?
Puţin timp după Revoluţie, abia ce abandonasem prima mea profesie, că unei persoane foarte voluntare îi căşunase că ar fi musai să mă angajeze la o mare bibliotecă. Ştia ea că urmau să fie scoase nişte posturi la concurs. Luat repede, m-am lăsat dus de val şi am făcut ce mi s-a spus.
De cînd mă ştiu, în România am auzit acuzaţii la adresa arbitrilor. Comentatorii TV de pe vremea lui Ceauşescu obişnuiau să dea vina pe „cavalerii fluierului“ – cum li se zicea pe atunci – aproape de fiecare dată cînd echipele noastre mîncau bătaie de la altele străine. Cred că, din acea perioadă, multora dintre noi le va fi intrat în cap că arbitrul e un potenţial duşman.
De Paşti, pe la noi e important mîncatul, că nu se ştie cînd mai apare ocazia. Omul se mută dintr-o vizită în alta, de la o rudă la alta (precum Craii de Curtea Veche, dintr-o cîrciumă în alta) şi peste tot "serveşte" drob, miel, ouă roşii, cozonac şi alte mîncăruri tradiţionale.
Era o dimineaţă răcoroasă de primăvară în care pacienţii operaţi cu o zi înainte se prezentau la control. Domni şi doamne în vîrstă care veneau în cupluri ori însoţiţi de fii sau fiice. Cu toţii suferiseră aceeaşi operaţie, cu toţii aveau aceleaşi emoţii, cu toţii aveau umbrele, pentru că, primăvara, nu-i aşa, oricînd poate începe ploaia.
Trei la o bere. Blondul voia să meargă în ziua următoare cu schiurile pe Valea Albă. Voinicu, cel despre care legenda spune că a bătut singur un tren întreg (el zice că a fost doar un compartiment), îl sfătuieşte să nu încerce. „De ce, mă, care-i problema?“ „E prea îngustă. „Păi, are o săritoare mai îngustă, dar acolo depinde cîtă zăpadă e.“
În anul 2004, România era declarată de către Comisia Europeană drept ţară cu o economie de piaţă funcţională. Un statut mult rîvnit în drumul de atunci către integrarea în Uniunea Europeană. Ne aducem aminte că statutul a fost obţinut după multe amînări şi suspine, la aproape doi ani după ce fusese deja acordat Bulgariei.
Tipul cu halat alb de molton şi barbă albă se perindă a nu ştiu cîta oară, cu mîinile în sîn, aparent fără treabă. Nu-i limpede dacă e pacient sau angajat. Un doctor se opreşte în dreptul unui bătrînel scund care îl aştepta pe culoar. Îl întreabă prevenitor, cu capul aplecat într-o parte: „Ia spuneţi, ce-aţi păţit?“.
În ultimii ani am avut o serie de experienţe cu firme de închirieri de maşini de prin Europa. Cu rare excepţii, am întîmpinat tot felul de neplăceri care păreau legate în special de faptul că veneam din România. Gradul de încredere în cetăţenii români e de bună seamă încă foarte scăzut iar companiile respective aplică proceduri mai restrictive.
Într-o vreme, în magazinele noastre „de articole sportive“ găseai doar rachete de tenis româneşti (cu nume de planete: Neptun sau Pluto), doar schiuri româneşti (cu nume de pietre preţioase: Rubin, Topaz sau Cristal), doar biciclete româneşti şi uneori ruseşti (cu nume zburătoare: Pegas sau Sputnic – Rîndunică), doar corturi româneşti foarte grele şi saci de dormit voluminoşi.
Cînd tanti Herta, cu ochii ei albaştri şi cu o mînă în şold, a strigat că nu mai sînt şniţele, am încremenit cu toţii. După secunde de tăcere, un tip cu o tavă în mînă a întrebat timid cînd vor veni altele. „Zehn Minuten“, a răspuns sonor tanti Herta din bucătărie, arătîndu-şi cele zece degete de la mîini.
Nu doar Margaret Thatcher a fost supranumită aşa. Înaintea ei au fost şi Indira Gandhi sau Golda Meir. Pentru noi însă, cei din Estul Europei, mandatul ei a contat ceva mai mult, dat fiind că prin felul principial şi intransigent de a vedea lucrurile, a fost o „doamnă de fier“ care a pus umărul şi la căderea Cortinei de Fier, alături de Ronald Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea şi Mihail Gorbaciov.
Ne enervează adesea televiziunile noastre. Evident, nu mă refer la Animal Planet, PRO CINEMA sau Eurosport, ci la posturile româneşti considerate de ştiri. Există deosebiri destul de importante între aceste posturi de ştiri, dar asemănările sînt şi mai importante, aşa că prefer să vorbesc de ele la pachet. Neprofesionalismul lor sare frecvent chiar şi în ochii oamenilor simpli.
Nişte meteorologi polonezi (!?) prevedeau în 2010 că avea să urmeze o iarnă neobişnuit de grea (cea trecută), motivîndu-şi prognoza prin încetinirea curentului Golfstream. Nu mi-aduc aminte să fi fost o iarnă specială. La sfîrşitul lunii decembrie 2011, meteorologii români făceau o estimare pentru luna februarie, pe care dacă o citeşti astăzi, te apucă rîsul.
Garajul firmelor RGR Eco service e pe Şoseaua Mihai Bravu, lîngă staţia de metrou. Am intrat dimineaţa devreme în acea curte pătrată, de beton, la ora cînd forfota era în toi. Maşinile de gunoi, aliniate ca la armată, duduiau şi fornăiau. Şoferii încercau motoarele.
Faceţi următoarea experienţă. Puneţi pe o plită un ceaun mare cu apă şi sare. Cînd începe să fiarbă, adăugaţi mălai (în ploaie) amestecînd cu telul. Dar asta e reţeta mămăligii, veţi spune. Chiar aşa. Numai că, dacă focul e destul de tare, iar ceaunul destul de mare, după cîteva minute, cu siguranţă nu vă veţi mai putea nici măcar apropia de plită.
Aşa cum scriam săptămîna trecută, 9 jurnalişti de toate vîrstele, bărbaţi şi femei, ne aflam la o bază de instruire a poliţiei londoneze. Învăţam cum să ne comportăm în zone de tulburări şi revolte urbane. Baza imita un cartier londonez cu străzi şi clădiri. Îmbinam teoria cu practica iar de cîte ori ieşeam afară din sala de curs pentru cîte un exerciţiu, vedeam o formaţie de poliţişti alergînd.
Învîrteam în mînă foile cu datele instructajului la care urma să particip şi mă întrebam cum naiba făcuseră poza de pe prima pagină, în care nişte tineri păreau să ardă în flăcări, în mijlocul unei adevărate bătălii între scutieri şi rebeli urbani. Jane, îndrumătoarea şi păzitoarea noastră, a celor aterizaţi prin Londra, le-a telefonat organizatorilor.
Cică ruşii ar fi reuşit să pună mîna pe planurile celui mai modern avion de luptă pe care-l construiau americanii. Conducătorii de la Kremlin i-ar fi chemat atunci pe cei mai buni ingineri şi meşteri din domeniul aviatic şi le-ar fi ordonat ca într-o lună să construiască avionul pe baza acelor documente.
Mi-aduc aminte cum, imediat după Revoluţie, Radu Cîmpeanu le explica românilor la televizor ce înseamnă privatizare. Încerca să înlăture temerile înrădăcinate pe atunci în mintea multora că vor veni moşierii şi burghezii să-şi ia pămînturile şi fabricile înapoi, după care vor începe să-i asuprească pe ţărani şi pe muncitori.
Google a introdus nu foarte de mult aşa-zisa căutare instantanee şi ceea ce se numeşte interogarea intuită. Pe scurt, cînd cauţi ceva, înainte să scrii cuvîntul întreg, motorul de căutare ţi-l sugerează şi deja afişează rezultatele, „intuind“ ceea ce vrei să cauţi. De multe ori, sugestia este corectă şi timpul de căutare se reduce.
Într-o dimineaţă devreme, în biroul în care lucram au intrat brusc nişte indivizi necunoscuţi. Doi bărbaţi negri şi o femeie, tot negresă. Eu lucram la calculator, fiind de serviciu; ora ştirilor la BBC se apropia. M-am ridicat în picioare neştiind prea bine ce să fac. Oamenii mi-au explicat că sînt de la curăţenie.
Era într-o seară friguroasă de sfîrşit de an şi localul Nicoreşti era plin. Toate mesele ocupate. Doar la una mai erau nişte locuri lîngă un client stingher, pe care chelnerul l-a întrebat dacă acceptă compania noastră – doi băieţi şi o fată. Tînărul, căci tînăr era, ne-a aruncat o privire scurtă pe deasupra ochelarilor cît să înţeleagă despre cine e vorba.
Acum doi ani, şi tot în vremea Crăciunului, scriam despre cozile şi serviciile de la poştă. Şi iată că astăzi tot despre poştă scriu, după ce am asistat la nişte scene cel puţin la fel de groteşti, la acelaşi mizerabil oficiu din cartier. O instituţie care pare tot mai înapoiată pe măsură ce trec anii.
Cei patru băieţi intră pe rînd în balon. Îşi aruncă genţile pe bancă, îşi scot gecile. Primii încep să-şi rotească braţele. „Hai, hai, treceţi mai repede cu toţii la încălzire. Schimbă-ţi odată pantofii ăia! Ce, nu mai ştii să te apleci?“ Urmează flexii, fandări, extensii, rotaţii. Par neglijente.
Am aflat că la Muzeul de Istorie a României s-a deschis o expoziţie de jucării, din anii ’20 şi pînă în anii ’90, şi că poţi recunoaşte acolo unele jucării pe care le-ai avut în copilărie. Copiii din anii ’50, ’60, ’70 şi ’80 au avut o varietate limitată de jucării. Erau unele comune fiecărei generaţii şi chiar şi astăzi mai dau naştere unor întrebări de genul: „Tu ai avut avion Tarom?“.
În vremurile actuale, comedianţii musulmani îşi exercită profesia cu multă dificultate. Mai ales atunci cînd glumele lor au de-a face cu problemele religioase, e ca şi cînd ar merge pe sîrmă.
Era toamnă, frunzele începeau să se îngălbenească şi noi aveam în faţă iarna şi cele nouă luni de armată, o pedeapsă lungă cît o sarcină şi fără vreo speranţă de reducere, pentru simpla vină de a ne fi născut băieţi într-o lume care a inventat războaiele. În prima lună, pînă la depunerea jurămîntului, ne aflam într-un fel de limb.
Într-o seară, am dat peste o emisiune, la TVR Cultural, cu şi despre actriţa şi cîntăreaţa Ileana Popovici (cine şi-o mai aduce aminte), nu mult schimbată faţă de acum 20 sau chiar 30 de ani. În acea emisiune erau inserate imagini cu ea cîntînd jazz împreună cu trupa lui Richard Oschanitzky sau jucînd în filmul Războiul de Independenţă.
Prin ceea ce a adus în lume, anul care se încheie pare că se înscrie într-o serie mai specială: 1848, 1968 sau 1989. A început cu revoluţiile din lumea arabă care, încă departe de a se fi încheiat, au avansat într-un mod greu de anticipat şi de multe ori cu rezultate pozitive.
Pe data de 17 decembrie 2010 (la exact 21 de ani după începutul Revoluţiei Române de la Timişoara) negustorul Mohamed Bouazizi din Tunisia şi-a dat foc în semn de protest pentru abuzurile şi umilinţele la care a fost supus de poliţie şi autorităţi.
