Pot număra pe degete de cîte ori am mers la spectacole de balet. Şi parcă mai mereu a fost vorba de Lacul Lebedelor. O dată, la New York, la Metropolitan Opera, prin 1993, cînd prim-balerină la American Ballet Theater tocmai devenise Nina Ananiaşvili. După o zgomotoasă tropăială a lebedelor de rînd, a apărut Nina, ca un abur, smulgînd spectatorilor exclamaţii înăbuşite de uluire.
La ceva vreme după telejurnalele comuniste în care Alexandru Andrieş vedea caşcaval, televiziunile româneşti redescoperă sub ochii noştri bucuria ficţiunii în emisiunile de actualitate. Se dezbat zile la rînd lucruri care, de fapt, în realitate nici nu s-au întîmplat.
Am citit o carte care mi-a plăcut şi m-a captivat aşa de tare, încît nu mă pot abţine să nu vă împărtăşesc cîte ceva din ea. E vorba de Open. An Autobiography – viaţa tenismanului Andre Agassi povestită de el însuşi (şi pusă în paginile unei cărţi cu ajutorul jurnalistului J.R. Moehringer – deţinător al unui premiu Pulizer).
Un bun amic m-a invitat să mergem să vedem ce-a mai rămas din uzina Autobuzul sau Rocar S.A., cum a fost redenumită după Revoluţie, unde el a lucrat ani de zile. Înfiinţată în anii ’50 pe un teren confiscat familiei Brătianu, uzina a fost închisă în 2004. Plină de datorii, a fost vîndută la preţul unui apartament de bloc.
Aflasem de la colegi că se fac înscrieri la un club de speologie şi că, odată ajuns acolo, după plata unei cotizaţii, poţi face excursii, cu oameni avizaţi, prin peşteri care sînt imposibil de vizitat în alte condiţii. Eram cît se poate de curios. Am mers la clubul cu pricina, care cred că mai există şi astăzi.
Legea cauciucurilor de iarnă a transformat pînă şi cel mai prăpădit atelier de vulcanizare într-un loc plin de viaţă. Aud că unele asemenea ateliere din Bucureşti sînt aşa de solicitate că nu mai răzbesc decît cu programare. Cricul şi coarba au devenit instrumente de importanţă naţională. Prezonul se impune drept cea mai prezentă piesă din conştiinţa publică.
Într-o zi, la antrenament, cînd mingea mi-a sărit prost din mîini, antrenorul cel nou s-a apropiat de mine, sfredelindu-mă cu privirea lui albastră. Vorbind printre dinţi, mi-a arătat cum să pun căuşul palmelor unul peste altul şi să fac din antebraţe o suprafaţă de lovire aproape dreaptă, ca o scîndură. Am imitat întocmai poziţia lui. „Vezi că poţi, aşa trebuie să ţii mîinile. Să ne închipuim acum că asta e miiingea...“
Steve Jobs a afirmat la un moment dat că pentru el nu contează să ajungă cel mai bogat om dintr-un cimitir, ci mai degrabă să poată spune atunci cînd se duce seara la culcare, că a creat ceva minunat.
Regimurile comuniste au pus la punct nişte sisteme prin care au schimbat natura şi logica multor instituţii şi relaţii. La noi, moştenirea asta, bine combinată cu regăsita gîndire bizantină întortocheată, guvernează în prezent nu doar instituţii ale statului, ci şi afaceri private şi chiar gîndirea oamenilor.
Am pornit pe autostradă avînd în faţă un soare mare şi roşu ce tocmai răsărise. Spre ruşinea mea, văzusem pentru prima oară Munţii Măcinului cu doar cîteva săptămîni înainte şi doar din maşină. Voiam acum să repar o asemenea întîrziere în cunoştinţele mele geologico-turistice.
Alba Iulia deţine recordul pe ţară în ce priveşte fondurile europene absorbite. Suma totală este de aproximativ 200 de milioane de euro. Din această sumă, peste un sfert au fost bani destinaţi restaurării şi reconstruirii Cetăţii din mijlocul oraşului, despre care se spune că e cea mai mare din Transilvania (are o suprafaţă de 110 hectare).
Mă aştepta un interviu pentru Secolul 20, cu omul care aproape că se confunda cu jazzul românesc. Era pe la jumătatea anilor ’90. Îmi concepusem dinainte întrebările, studiasem atent alte interviuri pe care le dăduse şi tot ce mai apăruse în presă.
În faţa intrării în Ateneu aşteptau o mulţime de paltoane cenuşii. Lume care se înghesuia şi vocifera la anunţul că nu mai sînt locuri. Era o dimineaţă friguroasă cu un cer mohorît. Nu ştiu dacă mai fusesem vreodată într-o sală de concerte sau dacă mai intrasem în clădirea Ateneului.
În urmă cu 20 de ani, la sfîrşitul lunii septembrie 1991, cînd la putere era FSN şi preşedinte – Ion Iliescu, Bucureştiul era invadat de mineri pentru a patra oară. La ceva mai mult de un an după ce veniseră să-i „pună la punct“ pe reprezentanţii opoziţiei, oamenii lui Miron Cozma aveau o răfuială cu Guvernul Roman, care, chiar cu acea ocazie, a şi fost demis.
Vacanţele încep ca nişte mari promisiuni şi se termină întotdeauna prea repede. De cele mai multe ori se confundă cu o călătorie. Iar cu cît mai plăcută a fost vacanţa, cu atît mai neplăcută e reîntoarcerea la lucru şi la activităţile de zi cu zi.
Etern şi fascinant se dovedeşte limbajul de pe site-urile cu oferte de cazare, de pe „minunatele noastre plaiuri“. Formulele şi clişeele se „îmbină armonios“, „conjugîndu-şi eforturile“, „elegant şi confortabil“, „pentru relaxarea dvs. într-un cadru intim, deosebit şi de neuitat“.
Am făcut un tur pe la mai multe agenţii de turism din Bucureşti, pornind dinspre Universitate către Piaţa Romană, cu scopul de a afla ce fel de vacanţe au mai cautat românii în vara asta.
„Românii cară totdeauna multe bagaje.“ A fost formula cu care un cunoscut stabilit de multă vreme la Londra ne-a întîmpinat în anii ’90. Privea fix către geamantanele noastre. Chiar dacă noi duceam atunci şi lucrurile unor prieteni, ştiam că, în esenţă, avea perfectă dreptate.
Auzim de nenumărate ori pe cîte cineva spunînd că a aflat de pe Internet cutare lucru, despre care ştiam sau aveam să descoperim ulterior că e o informaţie falsă, o deformare, o intoxicare, o încercare de manipulare sau, pur şi simplu, o prostie. Mulţi oameni nu se gîndesc sau nu ştiu să verifice sursele şi merg pe principiul că dacă e scris pe Internet, trebuie să fie şi valabil, ca şi în cazul lucrurilor prezentate la televizor sau scrise la gazete.
Am lăsat bucuroşi în urmă cabana Suru, cea care cîţiva ani mai tîrziu avea să ia foc şi care ni s-a părut deprimantă, ca şi numele pe care-l purta. Cerul era la fel de sur, deşi în august, dar răcoarea ne prindea bine la urcuş. Încet-încet, gîfîind, ne apropiam de creastă. La un moment dat, din spate ne-au întrecut doi turişti, un băiat şi o fată.
O fată care s-a recomandat „promoter“ pentru firma X m-a abordat într-un mall: „Nu vreţi să participaţi la un concurs la care puteţi să cîştigaţi ceva?“. „Şi dacă o să cîştig ceva de care nu am nevoie sau nu-mi place?“ „Cred că merită să vă încercaţi şansa, nu veţi fi dezamăgit.
În prima porţiune, pe alee, între blocuri, să mă feresc de cîini. E mai ales ăla negru care dă de fiecare dată alarma şi apoi sar toţi. Primele dăţi, mă opream şi le ziceam marş, acum am observat că, dacă trec în viteză, îi iau prin surprindere şi nu se pot ţine după mine. Aleargă cîteva zeci de metri lipăind şi plescăind mîrîit, după care se lasă păgubaşi.
Am povestit de curînd cum pe unii indivizi, deschiderea graniţelor şi libertatea i-a preschimbat din nişte măgăruşi provinciali într-un fel de scroafe globale. Din fericire însă, există şi reversul medaliei, adică persoane care au ştiut cum să-şi recupereze o viaţă decentă. La o masă alăturată, o doamnă de vreo 65 de ani, un fel de Juliette Gréco din urmă cu vreo 20 de ani, conversa la telefon cu nişte prietene care nu nimereau strada şi terasa unde ea le aştepta.
Căldură mare, într-o miercuri, aproape de orele prînzului. Nebunul acela de copil intrase cu roata bicicletei lui, abia cumpărate, în spiţele bicicletei copilului meu, cică de încercare, să vadă „cum buşeşte“ bicicleta lui. Rupsese o spiţă, iar roata bicicletei copilului meu se descentrase. Cînd se descentrează, nu mai funcţionează bine nici frîna şi e musai s-o repari cît mai repede.
În toiul scandalului cu bacalaureatul, am dat peste nişte vechi caiete de matematică, din liceu. Făceam pe atunci meditaţii pentru admiterea la facultate şi umpleam cu exerciţii o mulţime de caiete studenţeşti de cîte 100 de file. La începutul anilor ’80, spre deosebire de grozăvia examenului de admitere la facultate, bac-ul era un examen aproape formal.
La o terasă, pe la miezul nopţii, după ce s-a mai stins arşiţa de peste zi, se alătură două mese pentru trei familii de expansivi în şlapi – şase adulţi şi un copil de vreo cinci ani. Liderul grupului, un fel de naş al celorlalţi, se aşază pe un scaun, ridicol de mic pentru el, după ce mai întîi îşi apucă pantalonii trei-sferturi de curea şi-i suceşte în stînga şi-n dreapta.
Ne munciseră mult în armată. Mîinile noastre erau obişnuite mai degrabă cu legumele decît cu armele. Curăţam cartofi, descărcam şi sortam ceapă, culegeam porumb, roşii, gogonele şi varză. Pentru aceasta din urmă – varza – primisem fiecare cîte un fel de macetă cu care tăiam căpăţîna de la cotor şi o aruncam apoi într-o grămadă. Înaintam încet, căpăţînă cu căpăţînă, stînd aplecaţi.
Un cunoscut mi-a povestit că se afla odată într-o vizită la nişte veri de-ai lui pe care nu-i mai văzuse de mult. Aceştia stăteau într-o casă foarte frumoasă din Bucureşti, plină de foişoare, scăriţe, cotloane şi uşiţe secrete, un loc care întotdeauna i se păruse ideal pentru poveşti cu fantome.
Era la sfîrşit de iunie şi campionatul mondial de fotbal din Germania trecuse deja de faza grupelor. Ziua în care Franţa juca cu Spania. Tocmai vizitasem castelul Chambord de pe valea Loarei, care ni se păruse prost întreţinut (într-un stil aproape românesc) de către statul francez proprietar. Unele ferestre la care se spărseseră geamurile erau acoperite de cartoane puse strîmb.
Revin la vremurile cînd fiecare naţie europeană îşi avea moneda ei proprie. Vorbeam despre francii francezi cu bancnote mari şi flamboaiante şi cu centime mici şi zornăitoare. Spre deosebire de ei, schillingii austrieci şi micuţii lor groschen erau nişte bani mai discreţi, tot aşa cum discret a fost la început şi negustorul arab din faţa unei tarabe de tras la tir, din parcul Prater.
Dick Cheney, fostul vicepreşedinte al Statelor Unite, nu are nici un fel de bătăi de inimă. La propriu. El poartă un dispozitiv artificial care îi pompează sîngele în organism în mod continuu.
Au trecut mai bine de trei ani de cînd scriam cum autorităţile locale din Rîşnov şi cele judeţene din Braşov se luptă să ia înapoi Cetatea Rîşnov, care fusese concesionată unei firme conduse de un italian. Povestea e destul de cunoscută. Din anul 2000, Alberto Drera începuse să renoveze cetatea în care pînă atunci păşteau oile.
Astăzi ni se pare că moneda euro există de cînd lumea şi că va fi tot cît va ţine şi lumea (nu ne îngrijorează că prin Europa au apărut niscai dubii). Eu, totuşi, îmi mai aduc aminte de francii francezi, de bancnotele acelea mari şi vesel colorate, dar şi de variatul mărunţiş, centimele care-ţi încărcau buzunarele prin anii ’90, în vremea cînd la noi, din pricina inflaţiei, monezile aproape că dispăruseră.
Nu vreau să spun că bărbaţii ar fi mai buni la tenis. Cred însă că e ceva în neregulă cu asemenea meciuri directe între băieţi şi fete. Şi am aflat asta înaintea lui Jimmy Connors, cînd, prin clasa a VII-a, colega mea de bancă Luminiţa, cea care ne plăcea tuturor băieţilor din clasă, mi-a spus că ştie tenis. Era o zgîtie de fată, roşcovană şi pistruiată, cu nişte cozi lungi şi împletite.
Preşedintele Franţei susţine că l-ar fi avertizat pe Dominique Strauss-Kahn, cînd acesta urma să-şi ia în primire postul de la FMI, că în America trebuie să-şi controleze „pasiunile”.
Era februarie, zăpada de un metru şi un frig de minus 15 grade. O Românie abia ieşită din comunism. Aveam rucsacuri mari în spate şi încercam să ajungem la un refugiu din Retezat, la care mai fuseserăm cu ani în urmă. Un loc în care zile şi săptămîni la rînd nu vedeai picior de om, ci doar nişte urme de animale sălbatice, dimineaţa, prin zăpadă.
Am intrat în clasă şi brusc parcă m-am întors în timp. Întîrziasem cîteva minute (aşa cum mi se întîmpla uneori şi cînd eram elev). Cu o uşoară senzaţie de jenă, m-am aşezat în ultima bancă, singura rămasă liberă. Tabla neagră cu linii roşii pe jumătatea din stînga era parcă aceeaşi.
A fost nunta regală de la Londra, a fost beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea şi a fost împuşcarea lui Osama bin Laden. Trei evenimente la care am asistat (mediatic) în ultimele zile şi între care n-ar părea să fie vreo legătură.
Agitaţia dinaintea Paştelui mi-a adus aminte de mulţimea de mici obstacole de care tot românul se izbeşte în calea către un trai pe care şi-l doreşte mai tihnit. Un asemenea obstacol ar fi cozile care încă n-au dispărut. Cozi la bilete pentru spectacole mai sînt şi prin Occident, şi asta nu-i chiar rău. Dar cozi la ieşirea de la teatru nu cred să mai fie pe undeva.
În anii ’80, în cele două ore de funcţionare a televiziunii de stat alb-negru ni se spunea întruna că sîntem un popor măreţ cu un mare cîrmaci. Acum ni se servesc zi şi noapte, la mai multe televiziuni color, dovezi că am fi un popor înapoiat. Ba mai mult, însuşi „cîrmaciul“ de azi ne spune că sîntem un popor cu performanţe limitate.
Nu e nevoie să te depărtezi de Bucureşti mai mult de cîteva zeci de kilometri pentru a ajunge într-un loc unde oamenii trăiesc în bordeie de pămînt, fără apă curentă, fără canalizare şi fără... curent electric. Undeva între Urziceni şi Lehliu există nişte sate suspendate parcă în spaţiu şi timp, legate între ele prin drumuri de pămînt, albe, încadrate de pitoreşti şiruri de plopi.
A fost o zi foarte lungă. Plecat de la Otopeni aproape de prînz, am aterizat pe JFK tot pe la prînz, în aceeaşi zi. Cele şapte ore diferenţă de fus orar coincideau aproape perfect cu durata zborului, aşa că timpul petrecut în avion dispărea ca într-un fel de buclă.
„Ce-i aia BOB, tovarăşe student?“ „Biroul organizaţiei... de partid“, am bîiguit eu. „Dumneata ironizezi instituţiile partidului“, a ţipat ea. „Ei bine, nu-ţi dau nici un fel de aprobare. Altădată să înveţi cum se pronunţă corect numele organizaţiilor partidului nostru.“ M-a dat pe uşă afară, fără nici un drept de apel.
„Hai, domnule, că nu o să alegem noi preşedintele dintre ai noştri. Nu ne lasă nimeni să facem asta. Sînt interese prea mari în joc.“ „Totuşi, trebuie să încercăm, să nu pornim de la ideea preconcepută că nu vom reuşi. Dar, oare vrea cineva de la noi să fie preşedinte? Cine îşi asumă riscul să candideze? Domnu’ Vitalie, de la doi?“
Rezervarea fusese făcută cu multe zile înainte. Urma să ne întîlnim cu ghidul la 7 seara, în holul unui hotel. Adresa era întortocheată, a trebuit să urcăm pe o străduţă în pantă şi foarte alunecoasă. Era frig rău, ne ieşeau aburi din gură, nările se lipeau. Radu mă întreba întruna cît mai avem. Pe afară nu era nici ţipenie de om şi n-aveam pe cine întreba. Elveţienii intraseră deja în case.
O cruce din fier forjat în parcul IOR din Titan, care amintea de moartea unui tînăr înecat în apele lacului, a dispărut. În locul ei a rămas o mică groapă. Nu cred că a fost furată pentru fier vechi. Nu e exclus însă ca ea să fi fost scoasă din motive şantieristice, pentru a nu strica aliniamentul celor un milion de bănci şi coşuri de gunoi de lemn care sînt montate în zonă.
Era o masă la care cîteva seri la rînd au stat nişte domni cu părul alb. Vreo 12, ca apostolii. Unul dintre ei era mai tînăr, şedea în capul mesei şi, vorba cuiva, părea din alt film. Domnii erau distinşi, subţirei, sportivi, cu mîini fine trecute probabil pe la manichiurist, purtînd ochelari scumpi, cu rame şic, genul de care, la prima vedere ai fi zis că sînt profesori de liceu printr-un curat orăşel german.
La vreun an şi ceva după Revoluţie m-am nimerit într-un grup de vreo şapte oameni adunaţi întîmplător de nişte convingeri politice asemănătoare. Un constănţean ne invitase la o plimbare cu un mic iaht pe Siutghiol. Ajunşi la chei, am descoperit că era mai degrabă o iolă îngustă cu un catarg şi doar o singură pînză triunghiulară. N-am fi încăput toţi, dar cîţiva s-au arătat imediat dispuşi să rămînă pe mal.
