În Munții Măcinului

Publicat în Dilema Veche nr. 399 din 6 - 12 octombrie 2011
În Munții Măcinului jpeg

Am pornit pe autostradă avînd în faţă un soare mare şi roşu ce tocmai răsărise. Spre ruşinea mea, văzusem pentru prima oară Munţii Măcinului cu doar cîteva săptămîni înainte şi doar din maşină. Voiam acum să repar o asemenea întîrziere în cunoştinţele mele geologico-turistice. Pe Internet se găsesc ori nişte hărţi scanate, vechi de zeci de ani, ori imagini din satelit de tipul Google maps. Cele din urmă nu sînt de prea mare folos pe un drum montan iar cele dintîi sînt depăşite în multe privinţe şi, pe deasupra, trebuie supuse unei mulţimi de operaţiuni pentru a fi tipărite la dimensiuni acceptabile. Pe scurt, am pierdut ceva vreme ca să  mă informez. După ce am citit mai multe păreri şi am studiat hărţile, am decis că la primul drum trebuie să „încercăm“ Culmea Pricopanului, o creastă secundară cu înălţimi ceva mai mici decît creasta principală, dar mai spectaculoasă şi cu mai multă vizibilitate, fiindcă e neîmpădurită. Ideea unui drum în nişte munţi complet necunoscuţi, fără nici o legătură cu  Carpaţii, aflaţi la doar trei ore de mers cu maşina din Bucureşti, mă entuziasma, dar mă şi neliniştea puţin. Nu ştiam dacă vom avea unde să lăsăm maşina, dacă drumurile sînt bine marcate, dacă vom nimeri intrarea în traseu, dacă nu cumva e prea mult soare şi prea puţină apă pentru un copil de 11 ani. Într-un cuvînt, mă temeam de România cea veşnic plină de surprize.  

La Drajna am ieşit de pe autostradă, luînd drumul Brăilei. Aveam de gînd să traversăm Dunărea cu bacul pe la Smîrdan. Înainte de Slobozia, bariera era lăsată. Au trecut patru trenuri şi, deşi ar fi fost suficient timp între ele, ceferistul de la canton nu catadicsea să ridice bariera, aşa că am aşteptat vreo 20 de minute. Pe la Iazu ne-am trezit cu o nouă barieră şi am început să ne întrebăm dacă nu cumva ar fi fost mai bine să ţinem autostrada pînă la Cernavodă şi de acolo să ne aventurăm pe şoselele de lîngă Dunăre. 

În sfîrşit, am ajuns la Brăila şi am găsit şi locul de trecere cu bacul. 

Traversarea s-a desfăşurat mai repede decît ne aşteptam şi nici n-am apucat bine să-l refuzăm pe vînzătorul de covrigi şi pe băiatul care voia să ne spele parbrizul, că am şi ajuns pe malul celălalt. În zare se vedeau crestele albastre ale munţilor. Spre deosebire de culmea principală cu vîrful cel mai înalt, Ţuţuiatu (467 m), culmea Pricopanului ajunge la doar 370 m altitudine. Între oraşul Măcin şi vîrful cel mai înalt al acestei culmi, Sulucu Mare, e o diferenţă de nivel de vreo 350 m. Pentru cei obişnuiţi cu muntele, cifrele astea pot să pară ridicole. Ca şi cînd ai vorbi despre macheta unui munte, despre o jucărie. Urcuşul e însă abrupt, printre stînci enorme de granit. Cineva observa că, deşi înălţimea e mică, întinderea acestor munţi e considerabilă. Creasta principală are 45 km lungime iar culmea Pricopanului se întinde, la rîndul ei, pe vreo 10 km. Suprafaţa de peste 11 mii de hectare a Parcului Naţional Munţii Măcinului e apropiată ca mărime de cea a Parcului Naţional Piatra Craiului (14 mii de hectare). 

Oarecare bîjbîieli 

Din fuga maşinii, oraşul Măcin se arată ca un tîrg pitoresc şi curat, prin care mai vezi chiar şi căruţe cu roţi fără cauciucuri, trase de măgari. La ieşirea  către Constanţa, am dibuit un drum la stînga, care părea să se îndrepte către mănăstirea de la poalele crestei, acolo de unde văzusem  pe hartă că ar fi începutul traseului. Un drum de pămînt pe care am stîrnit praful. Pe mijloc erau ciulini tot mai înalţi. În cele din urmă, ne-am înfundat într-un lan de floarea-soarelui care nu mai părea să ne scoată undeva. Peste lan vedeam mănăstirea  albă, cu geamuri lungi, desenată parcă de o mînă de copil. Ne despărţeau nu doar plantaţia de floarea-soarelui, ci şi un canal de irigaţii. În mijlocul lanului am zărit însă o casă izolată cu un gard de piatră văruit. Un om, purtînd doar nişte pantaloni de in, îşi făcea de lucru cu o coasă. Ne-a arătat pe unde ar fi trebuit s-o luăm ca să ajungem la mănăstire şi la Fîntîna de leac, punctul de unde începea traseul nostru. Am dat cu spatele şi ne-am întors în şosea. Am luat drumul balastierei şi apoi, la stînga, pe un drum plin de praf, pe sub stîncăria unor vîrfuri şi văi destul de impresionante, am ajuns la mănăstire. E o construcţie albă şi nouă în care n-am intrat. Ulterior am aflat că înăuntru sînt nişte moaşte aduse de la Muntele Athos. Ceva mai sus de mănăstire, am ajuns într-o pădurice cu bănci şi mese făcute din trunchiuri de copac. Lîngă ele, două coşuri mari de nuiele, destinate gunoiului de la turişti, erau sparte, iar mizeria fusese împrăştiată de jur împrejur, probabil de animale. Am şi văzut unul dintre suspecţi, un cîine care de îndată ce ne-am aşezat la masă, a început să ne dea tîrcoale în aşteptarea vreunei bucăţele de mîncare. Mai la vale erau două containere alăturate, vopsite în verde, pe care  scria mare „WC“. Am parcat maşina la umbră, uitîndu-ne prin jur cu oarecare îngrijorare, am mîncat ceva din rucsac şi apoi am pornit către creastă.  

Trecuta glorie 

La o sută de metri mai sus, am dat peste nişte muncitori care lucrau la o construcţie. Făceau un fel de troiţă în care voiau să capteze apele izvorului căruia localnicii îi zic „de leac“. Apă însă n-am văzut, deşi ei ne-au spus că se găseşte undeva mai sus. Ne-au liniştit în privinţa parcării: „Nu vă temeţi, aici nu se întîmplă nimic“.   

Pe un soare deja arzător, am pornit la drum spre crestele aride, printre blocuri de granit încremenite în tot felul de poziţii curioase. Cu  imaginaţie, poţi vedea multe lucruri în acele blocuri. Cineva vorbea chiar de un sfinx dobrogean.  În vremurile de măreţie a acestor munţi, nu existau Carpaţii şi nici Alpii (care aveau să se înalţe cu vreo 200 de milioane de ani mai tîrziu), nici vorbă de Dunăre sau de Marea Neagră, şi nici chiar dinozaurii nu apăruseră. Potrivit teoriei tectonicii plăcilor, uscatul era pe atunci  împărţit în două mari continente – Godwana, la sud (formată din Africa, America de Sud, Australia, Antarctica, India şi Arabia) şi Euramerica, la nord (din care făcea parte şi aşa-numita platformă Est-Europeană). Din coliziunea celor două continente în perioadele Silurian, Devonian şi Carbonifer ar fi rezultat lanţul muntos hercinic din care fac parte Meseta Spaniolă, Masivul Central Francez, Munţii Vosgi, podişul Ardeni, Uralii şi chiar munţii Apalaşi din America de Nord (Atlanticul nu exista nici el). Munţii Măcinului aparţineau şi ei acestui lanţ muntos, avînd înălţimi comparabile cu ale Carpaţilor de astăzi. În prezent, toţi aceşti munţi sînt erodaţi, bătrîni şi obosiţi, numai buni de vizitat într-o perioadă mai tîrzie a vieţii, după ce la tinereţe ai escaladat vîrfurile ascuţite ale munţilor mai noi.

Guşteri, ţestoase şi şosete    

Fără să fie foarte lung, urcuşul pînă în creastă îţi taie răsuflarea. Poteca se pierde uneori prin iarba galbenă, dar semnele de marcaj ale traseului, bandă albastră, sînt surprinzător de dese şi de vizibile. Am ajuns destul de repede sub vîrful Caramalău. Pe o piatră am văzut un guşter vărgat, o specie despre care se spune că se întîlneşte doar în această regiune. Imobil, dar parcă foarte atent, aştepta să ne apropiem ca să fugă repede spre prima gaură dintre pietre. Ne-am mirat şi de o altă apariţie, un fel de bondar bîzîitor care culegea polenul unei flori, cu un ac lung aflat în dreptul gurii, asemeni unei păsări colibri. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. Am trecut de vîrful Vraju Mare, zărind din cînd în cînd, departe în vale, acoperişurile caselor din Măcin, ascunse printre pomi. Braţul Dunării, numit al Măcinului, de un albastru curat, strălucea între fîşiile verzi ale vegetaţiei de luncă. Era ca o promisiune îndepărtată de răcoare şi belşug, mai ales pentru noi care terminaserăm deja apa şi ne simţeam tot mai epuizaţi printre pietrele uscate. Mai departe, dincolo de o moară de vînt modernă (Dobrogea s-a umplut de ele în ultimii ani) se zăreau fronturile compacte ale blocurilor din Brăila şi Galaţi. La nord se bănuia linia Dunării dincolo de care e Ucraina, iar spre est şi sud-est, peste dealul Îmbulzita, se întindea creasta principală şi împădurită a Munţilor Măcin. Bănuiam că vîrful dominant, ce apărea unde se cam termina pădurea, ar fi fost Ţuţuiatu. Încă o zi de mers pînă acolo.

Ajunşi pe porţiunea de potecă dintre Vraju Mare şi spectaculoasa Piatră Rîioasă, am fost brusc surprinşi de un zgomot ciudat, un fel de clămpănit care se tot repeta. Ne-am uitat în jur nedumeriţi. Nu întîlnisem pînă atunci nici ţipenie de om şi nu înţelegeam cine şi de ce ar putea scoate asemenea sunete. După alţi cîţiva paşi în direcţia de unde venea zgomotul, ne-am lămurit. Erau două broaşte ţestoase care-şi loveau carapacele una de alta. Dobrogea e plină de ele, şi Munţii Măcinului, cu atît mai mult. Noi ne temeam însă şi de alte posibile apariţii, mai puţin vesele. Vipera cu corn se pare că are ceva reprezentanţi prin acele locuri, dar mai e şi înspăimîntătorul balaur dobrogean, cum îi zic localnicii, un şarpe constrictor care scoate un şuierat teribil şi despre care se spune că poate atinge şi şase metri. E pe cale de dispariţie. Ei bine, n-am avut ocazia să vedem aşa ceva.  

După ce am trecut de prăpăstiile Pietrei Rîioase, am urcat pe Sulucu Mic şi apoi pe ultimul şi cel mai înalt vîrf al traseului nostru – Sulucu Mare (370 m). Am început coborîrea, avînd drept reper mănăstirea de unde plecasem şi care se vedea din cînd în cînd printre crestele stîncoase. Am intrat într-o pădurice în care pe faţă ni se lipeau pînze de păianjen. Am găsit nişte tufe cu mure cu care am reuşit să ne mai păcălim setea. Aproape de cariera de granit am găsit un firicel de apă care traversa poteca, ivit dintr-un lan de levănţică. Pîrîiaşul era aşa de firav că nu-i puteai colecta apa. Fiul meu şi-a adus aminte atunci de metodele lui Bear Grylls. Trebuia să facem o groapă în care să se adune apa şi apoi s-o strecurăm printr-o şosetă în care eventual să punem şi nisip, ca să se filtreze şi suspensiile mai fine. Cu gîndul la scîrboşenia propriilor şosete, am preferat soluţia mult mai simplă de a ne îndrepta cît mai repede spre maşină şi apoi către primul magazin din Măcin. Care a fost să fie chiar înainte de şoseaua naţională... punctul de vînzare al staţiei de vinificare. Aveau şi apă.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Scrisoarea unui diplomat rus aflat în exil: „Cu toții trebuie să încetăm să ne mai prefacem. Europa este în război”
„Cu toții trebuie să încetăm să ne mai prefacem. Europa este în război. Acum, tot ce contează este ca partea corectă să câștige”, a scris fostul diplomat rus Boris Bondarev.
image
Mută un singur băț de chibrit pentru a rezolva acest test de inteligență. Ai 20 de secunde la dispoziție
Acest exercițiu matematic devine corect printr-o singură mutare. Doar cei cu o inteligență peste medie îl pot face în mai puțin de 20 de secunde.
image
Condimentul ieftin care luptă împotriva cancerului. Poate fi folosit în mâncăruri, deserturi și băuturi
Acest condiment nu doar că este la îndemâna oricui și aromatizează perfect preparatele gătite, dar are și numeroase beneficii pentru sănătate.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.