În Munții Măcinului
Am pornit pe autostradă avînd în faţă un soare mare şi roşu ce tocmai răsărise. Spre ruşinea mea, văzusem pentru prima oară Munţii Măcinului cu doar cîteva săptămîni înainte şi doar din maşină. Voiam acum să repar o asemenea întîrziere în cunoştinţele mele geologico-turistice. Pe Internet se găsesc ori nişte hărţi scanate, vechi de zeci de ani, ori imagini din satelit de tipul Google maps. Cele din urmă nu sînt de prea mare folos pe un drum montan iar cele dintîi sînt depăşite în multe privinţe şi, pe deasupra, trebuie supuse unei mulţimi de operaţiuni pentru a fi tipărite la dimensiuni acceptabile. Pe scurt, am pierdut ceva vreme ca să mă informez. După ce am citit mai multe păreri şi am studiat hărţile, am decis că la primul drum trebuie să „încercăm“ Culmea Pricopanului, o creastă secundară cu înălţimi ceva mai mici decît creasta principală, dar mai spectaculoasă şi cu mai multă vizibilitate, fiindcă e neîmpădurită. Ideea unui drum în nişte munţi complet necunoscuţi, fără nici o legătură cu Carpaţii, aflaţi la doar trei ore de mers cu maşina din Bucureşti, mă entuziasma, dar mă şi neliniştea puţin. Nu ştiam dacă vom avea unde să lăsăm maşina, dacă drumurile sînt bine marcate, dacă vom nimeri intrarea în traseu, dacă nu cumva e prea mult soare şi prea puţină apă pentru un copil de 11 ani. Într-un cuvînt, mă temeam de România cea veşnic plină de surprize.
La Drajna am ieşit de pe autostradă, luînd drumul Brăilei. Aveam de gînd să traversăm Dunărea cu bacul pe la Smîrdan. Înainte de Slobozia, bariera era lăsată. Au trecut patru trenuri şi, deşi ar fi fost suficient timp între ele, ceferistul de la canton nu catadicsea să ridice bariera, aşa că am aşteptat vreo 20 de minute. Pe la Iazu ne-am trezit cu o nouă barieră şi am început să ne întrebăm dacă nu cumva ar fi fost mai bine să ţinem autostrada pînă la Cernavodă şi de acolo să ne aventurăm pe şoselele de lîngă Dunăre.
În sfîrşit, am ajuns la Brăila şi am găsit şi locul de trecere cu bacul.
Traversarea s-a desfăşurat mai repede decît ne aşteptam şi nici n-am apucat bine să-l refuzăm pe vînzătorul de covrigi şi pe băiatul care voia să ne spele parbrizul, că am şi ajuns pe malul celălalt. În zare se vedeau crestele albastre ale munţilor. Spre deosebire de culmea principală cu vîrful cel mai înalt, Ţuţuiatu (467 m), culmea Pricopanului ajunge la doar 370 m altitudine. Între oraşul Măcin şi vîrful cel mai înalt al acestei culmi, Sulucu Mare, e o diferenţă de nivel de vreo 350 m. Pentru cei obişnuiţi cu muntele, cifrele astea pot să pară ridicole. Ca şi cînd ai vorbi despre macheta unui munte, despre o jucărie. Urcuşul e însă abrupt, printre stînci enorme de granit. Cineva observa că, deşi înălţimea e mică, întinderea acestor munţi e considerabilă. Creasta principală are 45 km lungime iar culmea Pricopanului se întinde, la rîndul ei, pe vreo 10 km. Suprafaţa de peste 11 mii de hectare a Parcului Naţional Munţii Măcinului e apropiată ca mărime de cea a Parcului Naţional Piatra Craiului (14 mii de hectare).
Oarecare bîjbîieli
Din fuga maşinii, oraşul Măcin se arată ca un tîrg pitoresc şi curat, prin care mai vezi chiar şi căruţe cu roţi fără cauciucuri, trase de măgari. La ieşirea către Constanţa, am dibuit un drum la stînga, care părea să se îndrepte către mănăstirea de la poalele crestei, acolo de unde văzusem pe hartă că ar fi începutul traseului. Un drum de pămînt pe care am stîrnit praful. Pe mijloc erau ciulini tot mai înalţi. În cele din urmă, ne-am înfundat într-un lan de floarea-soarelui care nu mai părea să ne scoată undeva. Peste lan vedeam mănăstirea albă, cu geamuri lungi, desenată parcă de o mînă de copil. Ne despărţeau nu doar plantaţia de floarea-soarelui, ci şi un canal de irigaţii. În mijlocul lanului am zărit însă o casă izolată cu un gard de piatră văruit. Un om, purtînd doar nişte pantaloni de in, îşi făcea de lucru cu o coasă. Ne-a arătat pe unde ar fi trebuit s-o luăm ca să ajungem la mănăstire şi la Fîntîna de leac, punctul de unde începea traseul nostru. Am dat cu spatele şi ne-am întors în şosea. Am luat drumul balastierei şi apoi, la stînga, pe un drum plin de praf, pe sub stîncăria unor vîrfuri şi văi destul de impresionante, am ajuns la mănăstire. E o construcţie albă şi nouă în care n-am intrat. Ulterior am aflat că înăuntru sînt nişte moaşte aduse de la Muntele Athos. Ceva mai sus de mănăstire, am ajuns într-o pădurice cu bănci şi mese făcute din trunchiuri de copac. Lîngă ele, două coşuri mari de nuiele, destinate gunoiului de la turişti, erau sparte, iar mizeria fusese împrăştiată de jur împrejur, probabil de animale. Am şi văzut unul dintre suspecţi, un cîine care de îndată ce ne-am aşezat la masă, a început să ne dea tîrcoale în aşteptarea vreunei bucăţele de mîncare. Mai la vale erau două containere alăturate, vopsite în verde, pe care scria mare „WC“. Am parcat maşina la umbră, uitîndu-ne prin jur cu oarecare îngrijorare, am mîncat ceva din rucsac şi apoi am pornit către creastă.
Trecuta glorie
La o sută de metri mai sus, am dat peste nişte muncitori care lucrau la o construcţie. Făceau un fel de troiţă în care voiau să capteze apele izvorului căruia localnicii îi zic „de leac“. Apă însă n-am văzut, deşi ei ne-au spus că se găseşte undeva mai sus. Ne-au liniştit în privinţa parcării: „Nu vă temeţi, aici nu se întîmplă nimic“.
Pe un soare deja arzător, am pornit la drum spre crestele aride, printre blocuri de granit încremenite în tot felul de poziţii curioase. Cu imaginaţie, poţi vedea multe lucruri în acele blocuri. Cineva vorbea chiar de un sfinx dobrogean. În vremurile de măreţie a acestor munţi, nu existau Carpaţii şi nici Alpii (care aveau să se înalţe cu vreo 200 de milioane de ani mai tîrziu), nici vorbă de Dunăre sau de Marea Neagră, şi nici chiar dinozaurii nu apăruseră. Potrivit teoriei tectonicii plăcilor, uscatul era pe atunci împărţit în două mari continente – Godwana, la sud (formată din Africa, America de Sud, Australia, Antarctica, India şi Arabia) şi Euramerica, la nord (din care făcea parte şi aşa-numita platformă Est-Europeană). Din coliziunea celor două continente în perioadele Silurian, Devonian şi Carbonifer ar fi rezultat lanţul muntos hercinic din care fac parte Meseta Spaniolă, Masivul Central Francez, Munţii Vosgi, podişul Ardeni, Uralii şi chiar munţii Apalaşi din America de Nord (Atlanticul nu exista nici el). Munţii Măcinului aparţineau şi ei acestui lanţ muntos, avînd înălţimi comparabile cu ale Carpaţilor de astăzi. În prezent, toţi aceşti munţi sînt erodaţi, bătrîni şi obosiţi, numai buni de vizitat într-o perioadă mai tîrzie a vieţii, după ce la tinereţe ai escaladat vîrfurile ascuţite ale munţilor mai noi.
Guşteri, ţestoase şi şosete
Fără să fie foarte lung, urcuşul pînă în creastă îţi taie răsuflarea. Poteca se pierde uneori prin iarba galbenă, dar semnele de marcaj ale traseului, bandă albastră, sînt surprinzător de dese şi de vizibile. Am ajuns destul de repede sub vîrful Caramalău. Pe o piatră am văzut un guşter vărgat, o specie despre care se spune că se întîlneşte doar în această regiune. Imobil, dar parcă foarte atent, aştepta să ne apropiem ca să fugă repede spre prima gaură dintre pietre. Ne-am mirat şi de o altă apariţie, un fel de bondar bîzîitor care culegea polenul unei flori, cu un ac lung aflat în dreptul gurii, asemeni unei păsări colibri. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. Am trecut de vîrful Vraju Mare, zărind din cînd în cînd, departe în vale, acoperişurile caselor din Măcin, ascunse printre pomi. Braţul Dunării, numit al Măcinului, de un albastru curat, strălucea între fîşiile verzi ale vegetaţiei de luncă. Era ca o promisiune îndepărtată de răcoare şi belşug, mai ales pentru noi care terminaserăm deja apa şi ne simţeam tot mai epuizaţi printre pietrele uscate. Mai departe, dincolo de o moară de vînt modernă (Dobrogea s-a umplut de ele în ultimii ani) se zăreau fronturile compacte ale blocurilor din Brăila şi Galaţi. La nord se bănuia linia Dunării dincolo de care e Ucraina, iar spre est şi sud-est, peste dealul Îmbulzita, se întindea creasta principală şi împădurită a Munţilor Măcin. Bănuiam că vîrful dominant, ce apărea unde se cam termina pădurea, ar fi fost Ţuţuiatu. Încă o zi de mers pînă acolo.
Ajunşi pe porţiunea de potecă dintre Vraju Mare şi spectaculoasa Piatră Rîioasă, am fost brusc surprinşi de un zgomot ciudat, un fel de clămpănit care se tot repeta. Ne-am uitat în jur nedumeriţi. Nu întîlnisem pînă atunci nici ţipenie de om şi nu înţelegeam cine şi de ce ar putea scoate asemenea sunete. După alţi cîţiva paşi în direcţia de unde venea zgomotul, ne-am lămurit. Erau două broaşte ţestoase care-şi loveau carapacele una de alta. Dobrogea e plină de ele, şi Munţii Măcinului, cu atît mai mult. Noi ne temeam însă şi de alte posibile apariţii, mai puţin vesele. Vipera cu corn se pare că are ceva reprezentanţi prin acele locuri, dar mai e şi înspăimîntătorul balaur dobrogean, cum îi zic localnicii, un şarpe constrictor care scoate un şuierat teribil şi despre care se spune că poate atinge şi şase metri. E pe cale de dispariţie. Ei bine, n-am avut ocazia să vedem aşa ceva.
După ce am trecut de prăpăstiile Pietrei Rîioase, am urcat pe Sulucu Mic şi apoi pe ultimul şi cel mai înalt vîrf al traseului nostru – Sulucu Mare (370 m). Am început coborîrea, avînd drept reper mănăstirea de unde plecasem şi care se vedea din cînd în cînd printre crestele stîncoase. Am intrat într-o pădurice în care pe faţă ni se lipeau pînze de păianjen. Am găsit nişte tufe cu mure cu care am reuşit să ne mai păcălim setea. Aproape de cariera de granit am găsit un firicel de apă care traversa poteca, ivit dintr-un lan de levănţică. Pîrîiaşul era aşa de firav că nu-i puteai colecta apa. Fiul meu şi-a adus aminte atunci de metodele lui Bear Grylls. Trebuia să facem o groapă în care să se adune apa şi apoi s-o strecurăm printr-o şosetă în care eventual să punem şi nisip, ca să se filtreze şi suspensiile mai fine. Cu gîndul la scîrboşenia propriilor şosete, am preferat soluţia mult mai simplă de a ne îndrepta cît mai repede spre maşină şi apoi către primul magazin din Măcin. Care a fost să fie chiar înainte de şoseaua naţională... punctul de vînzare al staţiei de vinificare. Aveau şi apă.
