Coboram pe schiuri un drum şerpuit de deasupra Oëtz-ului, în inima Tirolului. Era ultima tură şi ne pregăteam să încheiem cu o bere la Ochsengarten, staţia de jos a telegondolelor roşii. Acolo, printre brazii din vale, la marginea şoselei care duce la Kühtai, ştiam o căbănuţă din bîrne, un local foarte simplu şi vesel, din acelea unde se petrece în clăpari. Intrarea se făcea printre nămeţi.
Aşa cum scriam şi acum o săptămînă, am descoperit că schiatul în Austria a devenit pentru români un adevărat fenomen de masă. E vorba de peste 150 de mii de conaţionali care practică sportul ăsta în fiecare iarnă. Nu-i mai pun la socoteală pe cei care merg în nordul Italiei, sudul Germaniei, Slovenia, Slovacia, Elveţia sau Franţa.
Era opt dimineaţa şi un soare cu dinţi. Dintr-un Peugeot destul de vechi au coborît un om de peste 70 de ani şi două doamne cam de aceeaşi vîrstă. El purta un fes roşu cu creastă şi ciucure, ele aveau pantaloni negri de lînă. Mici simboluri ale apartenenţei la o generaţie în ale cărei vremuri de glorie se purtau altfel de echipamente de schi.
De curînd, vrăjitoarele din România au devenit subiect al presei internaţionale. BBC, CNN şi AP au difuzat ştiri şi reportaje legate de acest fenomen, cu ocazia faptului că vrăjitoarele din România au anunţat că vor face farmece împotriva autorităţilor care au intenţia să le impună taxe pentru activitatea lor... de vrăjitorie.
La prima întîlnire pe care am avut-o cu foştii colegi, după 10 ani de la terminarea facultăţii, am avut parte de senzaţii ciudate. Cei ce fuseseră tineri, subţirei, idealişti şi rebeli aveau deja fire albe, burţi, „pernuţe“, chelii şi aere de îmburghezire. Pe unii nici nu i-am mai recunoscut. Mi s-a părut un semn bun că totuşi mă recunoşteau ei pe mine
Scandalul Wikileaks a aprins în toată lumea dezbaterea despre limitele transparenţei şi ale secretului. Ce fel de informaţii trebuie şi merită să fie cunoscute de toată lumea şi ce trebuie să rămînă secret. În societatea românească, problema se pune în condiţiile unei evoluţii de la secretomania absurdă a regimului comunist, la o situaţie în care pare că totul se spune şi se dezbate în mod public.
"La mijlocul deceniului trecut, am fost daţi în judecată de omul de afaceri G.C. Păunescu pentru o relatare care conţinea detalii incriminatorii privind unele afaceri ale sale. Am decis să o difuzăm deoarece autoarea relatării folosise o sursă confidenţială competentă şi de bună-credinţă. Tribunalul a respins plîngerea omului de afaceri."
În lumea actuală, serviciile de informaţii au o dilemă: pe de-o parte, îşi doresc o transparenţă cît mai mare, aşa încît să le fie cît mai uşor să afle date despre alţii, pe de altă parte, se tem că transparentizarea le va îngreuna păstrarea propriilor secrete. Depinde de unde vezi lucrurile, pe ce latură a baricadei te situezi.
„Acoperişul lumii“ – cum a mai fost numit, sau Chomolungma (mama universului sau mama sfîntă, după denumirea locală) – a stîrnit imaginaţia şi ambiţia oamenilor de a-l cuceri, încă de cînd a fost declarat oficial drept cel mai înalt vîrf din lume, în 1856. Pînă atunci se considera că cel mai înalt vîrf ar fi Kangchenjunga.
Era iarnă şi unitatea militară avea nevoie de încălzire şi apă caldă, chiar dacă de această din urmă invenţie, noi, soldaţii, aveam parte cel mult o dată pe săptămînă, timp de cîteva minute. Ne învăţaserăm să facem duş cu apă rece, oricît de frig ar fi fost, iar din sala de baie se auzeau zilnic urletele celor care făceau asta.
O Dacia Nova roşie a frînat brusc şi zgomotos înaintea unei treceri de pietoni, pentru a-l lăsa să treacă pe un individ cu cizme ciocate şi căciulă de blană. Era dreptul lui să treacă pe acolo, dar nici şoferiţa nu putea fi acuzată că nu a frînat. Pietonul s-a speriat şi a reacţionat în mod clasic: „Mîţa dracului, cu cine ţi-a pus colacul în mînă“.
În zilele mahmure şi cenuşii de după sărbători, lumea se gîndeşte să-şi reintre în ritm, avînd încă în cap aburii petrecerilor. Unora le-au ieşit mai bine, altora mai rău, iar pentru unii există suficiente motive de reflecţie asupra a ceea ce înseamnă beţia în viaţa omului.
Cîţi dintre noi n-or fi vrut, măcar uneori, să facă lucruri nemaipomenite. Cîţi nu s-or fi visat mari eroi, mari artişti, mari gînditori sau mari conducători, avînd modele din cărţi, din filme sau de la televizor (poate şi de pe YouTube). Cu cît mai multe canale prin care să poţi descoperi lumea în mod indirect, cu atît mai multe iluzii posibile.
Într-una din zilele Revoluţiei, pe 25 decembrie cred, mă aflam cam fără treabă la întreprinderea (cum se zicea pe atunci unei companii) la care eram angajat, undeva prin piaţa Chibrit. Eram cu toţii agitaţi şi comentam de zor evenimentele încă în plină desfăşurare.
Televiziunile au nevoie de specialişti, de comentatori şi analişti avizaţi şi independenţi la care să apeleze cînd e cazul. Aceasta este logica normală, iar observaţiile dlui Vintilă Mihăilescu din numărul precedent, referitoare la relaţia dintre specialiştii şi jurnaliştii din România, sînt cît se poate de corecte.
Pe scară stau înşiraţi vreo zece pacienţi cu priviri opace, aşteptînd cuminţi să vină doamna doctor. Unii au lîngă ei sacoşe şi bagaje, pregătiţi, probabil, pentru internare. Oameni simpli, îmbrăcaţi mai ca la ţară. Lîngă uşă e un alt grup de indivizi, mai agitaţi – bucureştenii: o fată care, cu mişcări bruşte din cap, îşi tot aruncă pletele blonde peste umeri; două cucoane de vreo 70 de ani care par a se cunoaşte mai de mult şi care s-au întîlnit întîmplător.
În civilizatele orăşele occidentale au loc uneori proteste violente. Există un anume tipic al acestor manifestări şi o anumită standardizare a răspunsului din partea forţelor de ordine (de exemplu, în cazul manifestaţiilor antiglobaliste cu ocazia summit-urilor la care participă şefii de state).
Mai multe mici seisme produse în Vrancea la sfîrşitul lunii noiembrie au reaprins bucuriile catastrofice ale babelor şi televiziunilor. Au reînviat prezicătorii, şi jurnaliştii care fac audienţă de pe urma lor au exultat. Au început din nou să-i gîdile şi pe specialiştii cei adevăraţi, doar-doar le-or mai scăpa nişte afirmaţii pe baza cărora să se poată face apoi supoziţii şi interpretări catastrofice.
La începutul anilor ’90, New York-ul era un oraş periculos. Dincolo de numărul mare de infracţiuni care se petreceau în general, existau cartiere total nefrecventabile. Încă nu venise Rudolf Giuliani la primărie să facă ordine. În 1993, am avut parte de un întreg instructaj pentru vizitarea oraşului.
În anul 1997, revista Dilema a publicat un dosar tematic intitulat „Feţele intoleranţei“, coordonat de regretata noastră colegă Tita Chiper. Evident că existau şi pe atunci temeri că gradul de intoleranţă din societatea noastră ar fi fost nesănătos de ridicat.
E un soare blînd şi neobişnuit de cald pentru luna noiembrie. Nu mai sînt frunze, dar în pomii din livadă atîrnă prune uscate pe ramuri. Nea Nae nu le-a mai putut culege anul ăsta. E un ţăran mic şi slab, cu părul alb, bronzat, cu ceafa ridată în romburi şi hexagoane ce semamănă cu crăpăturile noroiului uscat. În faţa proprietarilor de la Bucureşti găseşte un pretext oarecare pentru prunele neculese.
Cuvîntul ţeapă a făcut carieră după 1990. Înainte, noi îl foloseam în legătură cu un anumit obicei. A trage ţeapă însemna să fugi dintr-un restaurant fără să plăteşti. Iar trasul ţepelor devenise în anii ’80 aproape un sport naţional printre tineri şi în special printre studenţi. Adică, mîncai cu prietenii la restaurant şi mai ales beai, iar apoi nu mai aşteptai să vină şi nota de plată.
În anii ’80 era la modă printre tineri un anume fel de excursie pe munte. Se pornea la drumuri lungi prin masive cu foarte puţine cabane (nu mai puţine decît astăzi), în care se mergea zile în şir, cu toate cele necesare traiului purtate în spinare. Probabil că mulţi îşi mai amintesc. Era ceea ce astăzi s-ar numi un exerciţiu de supravieţuire.
Multora dintre români le-ar fi de folos asemenea slide show-uri de pe vremea cînd trăiau în comunism. Un articol din Time descrie un nou instrument care îi poate ajuta pe amnezici. Se numeşte Sensecam şi este un aparat agăţat în permanenţă de gîtul pacientului, care face automat cîte o poză, cu un unghi foarte deschis, la fiecare 30 de secunde.
De curînd, o organizaţie care se numeşte Forul Ortodox Român a luat atitudine împotriva introducerii actelor electronice în România. Argumentele din comunicatul lansat de FOR nu sînt, în general, de ordin religios. Organizaţia invocă necesitatea respectării libertăţilor civice şi riscurile prin care documente electronice ar putea crea „premisele unui sistem totalitar de supraveghere şi control al persoanei umane“.
Tot mai mulţi oameni din lume trăiesc cu organe transplantate. Probabil nu-i departe ziua în care se vor face în mod curent înlocuiri ale unor organe afectate cu altele obţinute prin clonare sau create pur şi simplu sintetic. Se întrevăd tot mai multe posibilităţi de a construi artificial diverse părţi ale corpului uman – inimi, vezici urinare, braţe sau chiar porţiuni ale creierului. Cu alte cuvinte, omul nu va mai fi ce a fost.
De cîţiva ani mă fascinează, ca pe foarte mulţi alţii, emisiunea Top Gear. Am descoperit că mă pot uita de mai multe ori la acelaşi episod (e adevărat că ajutat de cele cîteva televiziuni care preiau şi reiau o aceeaşi emisiune de nenumărate ori) fără să mă plictisesc. Audienţa pe care o are în lume e estimată la peste o treime de miliard. Altfel spus, unul din 20 de pămînteni se uită la Top Gear.
Prietenii mei de la Câmpina erau speriaţi de Moşu, un fel de Bau-Bau al lor personal, inventat de părinţi. Moşu putea să apară dacă deschideai noaptea uşa dinspre grădină. Putea să şi bată el însuşi la uşă. De aceea, le spuseseră părinţii, nu era bine pentru ei să mai zăbovească prea mult la joacă nici prin curte şi nici prin casă după ce se întuneca afară. Cu alte cuvinte, trebuiau să fie în pat cît mai devreme.
E un tip acolo jos, în staţia de metrou, n-are picioare, juma’ de om călare pe un skateboard, ca mijloc de deplasare perfectă pentru el. Stă sprijinit de un stîlp, cu capul răsturnat într-o parte şi cu ochii deschişi, parcă e mort. Din capătul celălalt al staţiei îl fluieră un tovarăş (cu picioare). Omuleţul se trezeşte şi intră brusc în viteză, vîslind cu mîinile pe pardoseală.
În Piaţa Victoriei se pare că nu mai e zi fără manifestaţie. Ce-i drept, mult mai vesele şi colorate sînt demonstraţiile anului 2010 decît cele de la începutul anilor ’90. Sîntem departe de masele cenuşii de oameni de atunci, înghesuiţi unii în alţii, obişnuiţi probabil de la cozile la alimente. Buluceala s-a preschimbat acum în organizare, iar disperarea e diluată în spectacol.
Putin continuă să construiască mari iluzii, scrie Owen Matthews în ultimul număr al revistei Newsweek. Autorul articolului comentează ultimele apariţii „eroice” ale fostului preşedinte şi actual premier al Rusiei. Într-una din ele, „neînfricatul” Putin a aruncat din avion o bombă cu apă deasupra pădurilor arzînd de lîngă Moscova.
George a plecat de mai mulţi ani în Statele Unite cu soţie şi copii. De la un timp, se întoarce mai în fiecare vară să-şi revadă ţara, dar aproape niciodată nu îşi ia şi familia cu el. Ziua stă cu părinţii, seara se întîlneşte cu prietenii pe la terasele bucureştene iar mai tîrziu, în noapte, se duce la femei. Dibuieşte cîte un local deocheat şi face curte cîte unei stripteuze. Îi dă bani, iar uneori are pretenţia s-o şi fotografieze (fie şi îmbrăcată). Îi place să pozeze femei frumoase.
În urmă cu cîţiva ani, cîţiva austrieci care lucrau în România observaseră că, pe măsură ce mergi mai spre est, în ţările fostului bloc comunist, te loveşti de tot mai multă răutate şi agresivitate din partea localnicilor. Slovacii, constatau ei, par ceva mai răi decît austriecii.
Una din bunicile mele a făcut închisoare politică. A trăit peste o sută de ani, dar nu mi-a povestit niciodată nimic de acolo. Într-un singur moment, cînd eram împreună pe stradă, zărind un camion din acela pentru transportul muncitorilor, cu o cutie de carton presat în remorcă (pe vremuri erau mai multe), a exclamat: „Uite cu d-astea ne duceau pe noi la muncă“. A fost ca un colţ ridicat al cortinei şi am întrezărit ceva din grozăvia traiului ei de atunci.
Am aflat că, cică potrivit nu ştiu cărei legi, femeile gravide din Marea Britanie pot cere chiar cascheta unui poliţist ca să facă pipi în ea, dacă nu au o toaletă prin apropiere. Cam asta e ideea britanică despre un om aflat în serviciul public.
Cred că mulţi dintre noi, aflaţi într-un concediu sau altul, stînd pe plajă ori la masă la restaurant, citind pe şezlongul din balconul camerei de hotel, ori savurînd o cafea la barul de pe terasă, au avut ocazia să asculte ceva asemănător celor ce urmează.
Pînă în 1989 ni se spunea că totul e bine, că trăim într-una dintre cele mai minunate societăţi din cîte există pe planetă. Mulţi vedeam şi ştiam că lucrurile stau exact invers. Surpriza a fost să constatăm că unii chiar au crezut ce le spunea propaganda oficială. După 1989 am început cu toţii să ne plîngem.
În România, pe timp de criză guvernul a aplicat soluţia măririi TVA pînă la unul dintre cele mai ridicate procente din Uniunea Europeană. O soluţie de moment şi aparent la îndemînă. Mulţi specialişti şi analişti autohtoni au criticat măsura pentru că ar reduce consumul şi în acelaşi timp şi posibilităţile de revenire economică.
Aşa cum gazda din Italia ne-a demonstrat involuntar că facem parte din acelaşi neam, Austria avea să ne amintească încă o dată că multe teritorii ale României actuale au făcut parte din al său imperiu. Scurta preumblare prin ceţurile înalte ale Elveţiei, prin cîteva locuri cu un ştaif ameţitor, pe lîngă rîuri şi lacuri turcoaz, ne-a făcut ca Austria să ne pară mai mult decît familiară.
Alessandra, o femeie energică între două vîrste, ne-a primit nu prea încîntată de ora tîrzie la care reuşisem să ajungem. Ne-a cerut paşapoartele şi ne-a introdus în camere. Încăperi simple, rustice, cu cîte un ventilator în mijloc, menit să ne facă mai suportabilă căldura acelor zile şi nopţi.
În drum spre mare, în timp ce treceam peste canalul Dunăre-Marea Neagră, mi-a venit în minte o întrebare. Cum de s-a tot vorbit despre debite istorice ale Dunării la Galaţi, în condiţiile în care, din anii ’80, există acest canal care preia un volum important de apă? E posibil ca Dunărea să fi crescut aşa de mult încît, în ciuda acestui debuşeu, să fi atins cote istorice în aval?
La doar un cincinal de la marile inundaţii din 1970 (cînd peste un milion de hectare fuseseră acoperite de ape), rîurile s-au revoltat din nou. Era în primăvara anului 1975, cînd, prin mai toată ţara, de la Satu Mare şi pînă la Insula Mare a Brăilei, apele şi-au ieşit din matcă provocînd dezastre.
În prima parte a Campionatului Mondial ne-a fost dat să ascultăm multe lamentări şi declamări ale comentatorilor cum că talentul sud-americanilor se dovedeşte mai presus de rigoarea europenilor. Ni s-a spus că, după ce a fost un mare jucător, Maradona ar fi acum şi un mare antrenor şi că respectul pe care i-l acordă proprii jucători e un factor esenţial pentru bunul mers al echipei Argentinei.
Scandalul de spionaj dintre Statele Unite şi Rusia, în care FBI a arestat 10 agenţi secreţi ruşi aflaţi sub acoperire, este descris în The Economist ca semănînd cu un film cu buget redus sau chiar cu o parodie.
Pe români, ca şi pe calul de dar, cică să nu-i cauţi la dinţi. Potrivit statisticilor Uniunii Naţionale a Asociaţiilor Stomatologice, 95% dintre noi am avea probleme cu dantura. Mă întreb unde se găsesc restul de 5%. Statistica de mai sus îşi are rădăcinile în statistica de mai jos, care spune că, în medie, locuitorii acestei ţări folosesc un tub şi un sfert de pastă de dinţi pe an.
