Viaţa în cîteva agape
La prima întîlnire pe care am avut-o cu foştii colegi, după 10 ani de la terminarea facultăţii, am avut parte de senzaţii ciudate. Cei ce fuseseră tineri, subţirei, idealişti şi rebeli aveau deja fire albe, burţi, „pernuţe“, chelii şi aere de îmburghezire. Pe unii nici nu i-am mai recunoscut. Mi s-a părut un semn bun că totuşi mă recunoşteau ei pe mine. Unii care nu se remarcaseră mai deloc în studenţie evoluaseră neaşteptat: aveau deja afaceri sau deveniseră directori, lucraseră prin străinătate şi păreau mult mai stăpîni pe ei, decît la începuturile tinereţii. Alţii, care în facultate fuseseră vedete, erau acum decăzuţi: cu haine ponosite, cu figuri obosite sau deja mult mai puţin siguri de ei. Dacă am fi stat mai mult împreună, probabil că s-ar fi format alte ierarhii şi alte grupuri decît cele din facultate. Prea puţini erau cei neschimbaţi. Nu mai spun că a plouat cu gafe şi confuzii. De pildă, un tip, care s-a îmbătat din primele minute şi de care nu-mi mai aduceam aminte absolut deloc, mi-a făcut bucuria să mă confunde cu un alt coleg care... murise.
M-am gîndit că la cea de-a doua întîlnire, după 20 de ani, lucrurile ar putea arăta şi mai deprimant. Îmi spuneam că e mai bine să nici nu particip. Şi chiar dacă aş fi vrut, n-aş fi avut cum să iau parte la întîlnire, pentru că această a doua agapă (pînă nu de mult un termen foarte folosit pentru asemenea reuniuni) s-a organizat în Canada, unde deja numărul foştilor colegi părea să fie mai mare decît al celor rămaşi în ţară. Am primit însă nişte poze de la acea petrecere. „Cine e bătrînelul ăsta cu părul alb? Să nu-mi spui că e cutare?“ „Ba, da.“ „Aoleu! Dar doamna asta în vîrstă, a cui mamă este?“ „Nu e mama nimănui, e nevasta lui cutare, pe care-l ştii, chiar dacă era în grupa cealaltă. Aţi fost împreună în Parîng.“ „Doamne! Uite, pe grasul ăsta îl mai ştiu, are exact acelaşi zîmbet, chiar dacă şi-a mai adăugat vreo 50 de kilograme. Şi pe doamna asta parcă aş recunoaşte-o. Numai că n-avea ochelari şi nu era blondă. În sfîrşit, tipul ăsta cu trabucul pare să fie J....“ „Da, e chiar prostu’ de J... acum are o afacere mare, o casă în Florida şi e la a treia nevastă. Mai ştii cînd rîdeam de el că desena literele de pe marginea plăcuţei de la microscop? Credea că vede un mineral şi era fascinat de forma lui literală.“
Acum, graţie reţelei Facebook, vom fi mai la curent cu evoluţiile fizice şi de statut ale celorlaţi. Nu vom mai avea surprize aşa mari în cazul unei întîlniri. Şi, în sfîrşit, poate că de la a treia reuniune încolo, ne vom mai obişnui şi cu fenomenul îmbătrînirii. Îl vom privi mai senini şi mai detaşaţi. Oricum, în viaţă sînt doar cîteva asemenea întîlniri. Iar de la un moment încolo, ştiu că vom începe să contorizăm decesele. Pe urmă va veni vremea numărătorii celor care mai trăiesc. Viaţa va avea atunci, pentru supravieţuitori, un contur general mult mai clar. Sensul formulei „o viaţă de om“, care pe vremuri ni se părea o unitate de măsură de necuprins, va fi perceput altfel. Vom şti mai bine cum şi cîte lucruri se pot face într-o viaţă. Noi, cei care pe vremea studenţiei ne simţeam nemuritori şi invincibili. Cei cărora viitorul li se părea o întindere în timp, pe cît de uriaşă, pe atît de confuză.
De curînd, am asistat la o agapă organizată de nişte oameni care au terminat liceul în urmă cu 60 de ani. Au venit de prin toate colţurile lumii. Domni şi doamne cu părul alb, purtîndu-şi anii cu distincţie. Unii au apărut cu taxiul, cîţiva au descins din maşina proprie pe care se lăudau că încă o mai pot conduce, iar alţii se apropiau timid de grupul din faţa liceului, la pas. Cînd au început a se recunoaşte şi a vorbi între ei, parcă au redevenit copii. Din subiectele şi tonul discuţiilor se întrezăreau foarte bine foştii liceeni. Puteai parcă să reconstitui şi înfăţişarea lor din urmă cu 60 de ani. Domnul acela care-şi ţine un deget sub nas era un băiat timid. Bătrînelul cu ochi albaştri şi ageri, venit din Germania, era geniul clasei, mereu pus pe şotii.
Doamna cu siluetă şi zîmbet fin era probabil curtată de toţi băieţii. Poate că glumele de acum erau ceva mai rafinate decît cele de pe vremuri, iar rîsul mai discret, cu multe ecouri interioare. Îşi aminteau poreclele şi întîmplările din şcoală. Uneori în poveşti apăreau neconcordanţe. Disputele se încheiau cu mult umor. De la un moment dat însă, au început a-i pomeni pe cei ce nu mai erau printre ei. Liceenii întrezăriţi ca la lumina unei scîntei au redevenit atunci oameni copleşiţi de ani. Pe nesimţite, subiectul morţilor a devenit de-a dreptul dominant. Cum, cînd şi de ce a murit cutare? Părea să fie lucrul cel mai interesant pentru toţi. După ce povesteau cum s-a stins unul sau altul, se lansau în detalii despre vieţile pe care regretaţii colegi le avuseseră. Păreau să caute a desluşi, în povestea acelor vieţi, un fel de cheie a morţii. În cele din urmă, într-un hohot de rîs general, au găsit un numitor comun: viaţa dăunează grav sănătăţii şi duce la deces.
