Everestul scade

„Acoperişul lumii“ – cum a mai fost numit, sau Chomolungma (mama universului sau mama sfîntă, după denumirea locală) – a stîrnit imaginaţia şi ambiţia oamenilor de a-l cuceri, încă de cînd a fost declarat oficial drept cel mai înalt vîrf din lume, în 1856. Pînă atunci se considera că cel mai înalt vîrf ar fi Kangchenjunga. Măsurătorile (de la distanţă) făcute de geodezul general al Indiei Andrew Waugh au arătat însă că vîrful „b“, cum îl numeau britanicii în acel moment, este de fapt cel mai înalt. Andrew Waugh l-a botezat cu numele predecesorului său în funcţia de geodez general al Indiei – George Everest. Vîrful a început a fi asaltat de alpinişti prin anii ’20, odată cu expediţiile conduse de George Mallory. Acesta şi coechipierul său Andrew Irvine şi-au pierdut însă viaţa pe pantele de sub Everest, în 1924. Abia 29 de ani mai tîrziu, cucerirea a fost reuşită, cum se ştie, de către Edmund Hillary şi şerpaşul Tenzing Norgay. Era în mai 1953, iar ştirea a ajuns la Londra chiar în dimineaţa încoronării reginei Elisabeta a II-a. Ca supus neozeelandez al reginei, Hillary a fost înnobilat, pentru că nobilă era isprava lui. 

De atunci şi pînă astăzi însă, ascensiunile pe Everest s-au schimbat iar tot mai mulţi alpinişti vorbesc despre „comercializarea“ acestei activităţi. În sezonul din 1995, cînd Constantin Lăcătuşu devenea primul român care urca pe Everest, alături de el, performanţa era reuşită de încă alţi 82 de alpinişti. În 2001, vîrful era atins de nu mai puţin de 182 de oameni, iar în ultimii ani şirul cuceritorilor aproape că s-a pierdut. Se pare că în total, din 1953 şi pînă astăzi, aproape 3000 de indivizi au ajuns pe Everest, la un număr total (cf. The Guardian) de peste 4000 de ascensiuni reuşite (unii au fost de mai multe ori). Peste 200 de oameni au murit în drum spre vîrf sau în timp ce coborau. 

Majoritatea cadavrelor au rămas acolo, unele sînt la vedere, iar alpiniştii trec pe lîngă ele în timp ce fac ascensiunea. Coborîrea morţilor e o operaţiune prea periculoasă în acele condiţii, dar tot mai mult în ultimii ani s-a pus problema unor expediţii de „curăţare“ a zonei, inclusiv de gunoaiele, sticlele şi tuburile de oxigen rămase în urma echipelor de alpinişti (prima asemenea expediţie de „ecologizare“ s-a desfăşurat anul trecut). De la momentul în care Edmund Hillary îngropa nişte dulciuri şi o cruce în zăpada de pe vîrf, obiceiurile s-au mai schimbat. 

Schimbări se înregistrează şi la căile de acces. Astăzi, în zonele cele mai periculoase există frînghii fixate permanent, iar într-un loc, pe partea de nord-est, dinspre China, s-a montat chiar o scăriţă metalică (ca pe Jepii Mari) numită „scara chinezească“. Sînt zile în care alpiniştii amatori care ajung acolo (un fel de omologi, la alt nivel, ai paltonarilor din Carpaţi), cu ghizi şi şerpaşi, aşteaptă minute bune la coadă, să se prindă de acele frînghii. Mai mult, înainte de Olimpiada din 2008, chinezii au asfaltat drumul pînă la tabăra de bază de pe versantul lor, de la 5180 de metri altitudine, aşa că pînă acolo se ajunge cu maşina. Nu e neapărat mai simplu sau mai puţin periculos să urci pe Everest, dar acum oricine vrea să demonstreze ceva şi are nişte bani poate ajunge să facă parte dintr-o expediţie. Există deja instructori profesionişti şi şerpaşi care şi-au făcut o meserie din a-i ajuta pe alţii să urce Everestul. Un localnic, pe nume Apa Sherpa, a stabilit chiar un record, făcînd nu mai puţin de 20 de ascensiuni pe vîrf. În fiecare zi frumoasă din sezon, spre vîrf se îndreaptă tot felul de oameni, unii sînt orbi, altora tocmai li s-a extirpat un rinichi, alţii au peste 70 de ani sau sînt încă nişte copii. Cel mai vîrstnic om care a ajuns pe Everest avea, nu vă vine să credeţi, 76 de ani, iar cel mai tînăr împlinise 13. Într-un documentar difuzat la Discovery world apărea şi un tip cu proteze la ambele picioare, care încerca să urce. În cele din urmă a abandonat, dar nu departe de vîrf. În 2005, un pilot francez a reuşit să aterizeze pe Everest cu un elicopter (pe cînd şi o expediţie a celor de la Top Gear cu vreo maşină Toyota, la fel cum au făcut şi la Polul Nord?). De bună seamă că va veni şi momentul în care se va construi vreun metrou pînă la vîrf, aşa cum sînt vreo cîteva şi prin Alpi. („Atenţie se închid uşile! Urmează staţia Chomolungma.“) 

Nu doar că vîrful cel mai înalt din lume a început să pară mult mai accesibil, dar şi înălţimea sa pare că scade în timp. Dacă primele evaluări din secolul al XIX-lea îl situau la cca 9200 m altitudine, cele ulterioare l-au făcut mai mic. În 1955 s-a stabilit că are 8848 m, iar în 2005, China a declarat că a făcut cele mai precise măsurători posibile, din care a rezultat că înălţimea corectă, fără a pune la socoteală zăpada, ar fi de 8844,43 m. Aşadar, vîrful se micşorează fizic, iar Michael Kodas denunţă într-o carte intitulată High Crimes şi lipsa de etică a unor şerpaşi şi călăuze, o serie de furturi reclamate în tabăra de bază din Tibet, precum şi activităţi de prostituţie sau jocuri de noroc desfăşurate în aceeaşi tabără. Am putea spune că nici măcar Everestul nu mai e ce-a fost.