şi-n dosul geamului - nimic

Scandalul Wikileaks a aprins în toată lumea  dezbaterea despre limitele transparenţei şi ale secretului. Ce fel de informaţii trebuie şi merită să fie cunoscute de toată lumea şi ce trebuie să rămînă secret. În societatea românească, problema se pune în condiţiile unei evoluţii de la secretomania absurdă a regimului comunist, la o situaţie în care pare că totul se spune şi se dezbate în mod public.

"La mijlocul deceniului trecut, am fost daţi în judecată de omul de afaceri G.C. Păunescu pentru o relatare care conţinea detalii incriminatorii privind unele afaceri ale sale. Am decis să o difuzăm deoarece autoarea relatării folosise o sursă confidenţială competentă şi de bună-credinţă. Tribunalul a respins plîngerea omului de afaceri."

Legea accesului la informaţii a fost o breşă majoră în cultura secretomaniei care a guvernat România zeci de ani. Ea a impus transparenţa ca principiu, ca normă în relaţiile autorităţilor publice cu cetăţeanul. Ba nu, nu cu „cetăţeanul“, ci cu – aşa cum sună textul legii – „orice persoană“. Este probabil una din cele mai profunde schimbări de paradigmă din gîndirea politică şi administrativă a României.

În lumea actuală, serviciile de informaţii au o dilemă: pe de-o parte, îşi doresc o transparenţă cît mai mare, aşa încît să le fie cît mai uşor să afle date despre alţii, pe de altă parte, se tem că transparentizarea le va îngreuna păstrarea propriilor secrete. Depinde de unde vezi lucrurile, pe ce latură a baricadei te situezi.

O carte care ar trata secretomania din perioada comunistă ar fi ciuntită fără un capitol consistent dedicat hărţilor. Iar geologii care au lucrat în acei ani au multe de povestit pe tema asta. Hărţile topografice – bază pentru orice geolog de teren sau prospector – erau ţinute la straşnic secret. În primele decenii de comunism, geologii de teren îşi primeau hărţile de lucru de la miliţia locală.

Cu Thomas Pynchon nu există decît cîteva fotografii din vremea liceului şi a colegiului. Retras de peste 40 de ani, nu dă interviuri (decît prin fax), nu ţine prelegeri, premiile îi sînt ridicate de altcineva. Revista Playboy a publicat, la un moment dat, un articol în care un fost coleg de facultate al lui Pynchon spunea ceva despre o malformaţie dentară a scriitorului.

E bine să ştim drumurile banilor şi identitatea deţinătorilor lor. Este prea multă corupţie în lume şi prea multe decizii importante se iau într-un determinism ascuns, golind de conţinut iluziile a sute de milioane de oameni.